joi, 29 iulie 2010

Legile lui Zamolxe

1. Dincolo de curgerea timpului si de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu si Vesnic, din care vin toate si prin care fiintează toate cele ce sunt. Totul si nimicul sunt suflarea Sa, golul si plinul sunt mâinile Sale, miscarea si nemiscarea sunt picioarele Sale, nicăieri si peste tot este mijlocul Său, iar chipul Său este Lumina. Nimic nu este făptuit fără de Lumină si tot ce vine din Lumină prinde viată si ia făptură.
2. Precum fulgerul aduce Lumina si din Lumină tunetul si focul ce se revarsă , asa este si gândul omului, el trece în vorba omului si apoi în fapta sa. Deci, ia aminte la asta, căci până la focul ce arde trebuie să fie o lumină si un tunet. Lumina omului este gândul său si aceasta este averea sa cea mai de pret. Lumina prinde putere prin cuvânt, iar vointa omului aprinde focul prin care se făptuiesc toate cele ce sunt în jurul său. 

3. Fii ca muntele cel semet si ridică a ta lumină mai presus de cele ce te înconjoară. Nu uita ca aceiasi pasi îi faci în vârful muntelui ca si în josul său, acelasi aer este sus ca si jos, la fel creste copacul în vârf de munte ca si în josul său, la fel luminează soarele piscul cel semet ca si pamântul cel neted.
 

4. Fii cumpătat ca Pământul si nu vei duce lipsă de nimic. Creanga prea plină de rod este mai repede frântă de vânt, sământa prea adâncă nu răzbate si prea multă apă îi stinge suflarea.
 

5. Ia aminte la copacul cel falnic, cu cât este mai înalt, cu atât rădăcinile sale sunt mai adânci în pământ, căci din pământ îsi trage tăria, nu uita asta. Cu cât te ridici mai mult, cu atât trebuie să cobori mai mult, căci măsura ridicării este aceeasi cu măsura coborârii.
 

6. Puterea omului începe cu vorba nerostită, ea este asemeni semintei care încolteste, nici nu se vede când prinde suflare de viată. Lumina semintei este cea care o ridică, pământul este cel ce-i dă hrana, apa îi dă vigoarea, iar răbdarea o îmbracă cu tărie.


7. Priveste râul si ia aminte la învătătura sa. La început este doar un firicel de apă, dar creste tot mai mare, căci vine de la ce este mai mare, si lucrurile asa trebuiesc împlinite, prin firea lor. Asemenea este si gândul cel bun si drept rânduit, el îsi face loc printre pietre si stânci, nu tine seama de nimic, îsi urmează drumul si nimic nu-i stă în cale. Apă cu apă se adună, iar împreună puterea este si mai mare.


8. Ia seama de taina aceasta si nu o uita, acel firicel de apă stie unde va ajunge, căci una este cu pământul si toate cele ce-i vin în cale nu îl pot opri până la sfârsit. Astfel să iei seama la gândul tău unde trebuie să ajungă si vei vedea că nimic nu stă în calea sa . Să-ti fie gândul limpede până la sfârsit; multe se vor ivi în calea sa, căci firea lucrurilor din jur este miscătoare asemeni apelor. Apă cu apă se întâlnesc, pământ cu pământ si munte cu munte.

9. Ia seama la gândul cel rău, fereste-te de el ca de fulger, lasă-l să se ducă precum a venit, căci te-ndeamnă la lucruri nefiresti. Fereste-te de vorbele desarte si de neadevăr; sunt ca pulberea câmpului ce-ti acoperă ochii, ca plasa păianjenului pentru mintea si sufletul tău. Ele te îndeamnă la trufie, înselăciune, hotie si vărsare de sânge, iar roadele lor sunt rusinea, neputinta, sărăcia, boala, amărăciunea si moartea.

10. Nu judeca oamenii după greutatea lor, după puterea lor, după averea lor, după frumusetea lor sau după râvna lor, căci si unul si altul a lăsat din ceva pentru a creste în altceva. Cel bogat este sărac în liniste, cel tare este slab pentru altul si cel slab are tăria lui ascunsă. Cum firea lucrurilor este miscătoare, asemeni este si omul. Ce dă valoare unei unelte, trebuinta sau frumusetea ? Duce un om mai mult decât boul ? E mai bogat vreunul ca Pământul ? Doar cunoasterea si întelepciunea îl ridică pe om peste dobitoace. Si degeaba ai cunoastere dacă ea nu este lămurită de vreme. 

11. Fierul înrosit a fost rece si se va răci iarăsi; vasul a fost pământ si va fi iarăsi pământ; Pământul ce-a fost sterp acum este Pământ roditor si se va stârpi iarăsi peste vremi. Râvna omului face schimbătoare toate acestea. Dar râvna îi întoarce bucuria în tristete si linistea în neliniste. Fierul si focul ajută omul, dar îl si vatămă. Si aceeasi râvnă îl îndeamnă a merge pe cărări nestiute si nebătute de ceilalti dinaintea lui. Tot râvna îl îndeamnă la strângere de averi, la mărirea puterii si a se măsura cu altii. Fereste-te de a te măsura cu altul, căci trufia de aici se naste; ea te va coborî mai jos de dobitoace si te va despărti de fratele si de vlăstarul tău.
 

12. Neînteleptul este mânat de râvnă, dar înteleptul încalecă râvna. Neînteleptul suferă când râvna îl duce la pierdere si la cădere, dar înteleptul întotdeauna găseste câstigul în pierdere si înăltarea în cădere.
 

13. Trufia răceste iubirea inimii si o face în dusmănie si nu există dobitoc mai josnic decât omul care nu mai are iubire în inima sa. Căci iubirea este cea dintâi putere si chipul ei este lumina. Ia seama ca nu cumva gândul tău să se împresoare cu trufia , căci mai jos de dobitoace vei ajunge.
 

14. Gândul bun si vorba înteleaptă îti pot potoli necazul, îti pot răcori inima, dar nu te vindecă, pentru că omul suferă după cum trufia a crescut în el, căci suferinta este umbra trufiei.
 

15. Nu îti lega sufletul de nimic lumesc, de lucruri, de dobitoace, de argint sau aur, căci ele asa cum vin, asa pleacă. După orice zi vine si noaptea, si după iarnă vine primăvara, căci asa este rânduit si asa este firea lucrurilor. Toate cele ce se văd, se nasc, cresc si apoi se întorc de unde au plecat. Doar firea lucrurilor rămâne pururi, iar aceasta are nenumărate si nesfârsite ramuri, si asemenea izvoarelor mintii si sufletului tău, ele nu se arată la vedere. Căci o suflare si un foc fac să crească toate cele ce cresc – ierburi, copaci, dobitoace si oameni – si din aceeasi vatră vin si către aceeasi vatră se întorc, si vatra aceasta este pururea.
 

16. Precum copacul cel falnic creste lângă cel mic fără a-i face rău, asa să fiti între voi, cel mare să nu lovească pe cel mic si nici să-i amărască sufletul, căci va avea datorie mare de dat, la fel ca si hotul. Aruncă un lemn pe râu si mai multe vor veni din susul său către tine. Adu-i multumire semenului tău, adu-i Lumină pe chip si în suflet, iar toate acestea le vei găsi mai târziu înflorite în inima ta.


17. Nu lua cu siluire si nici cu vorbe amăgitoare ceea ce nu este al tău, căci cel ce priveste prin ochii tăi este acelasi cu cel ce priveste prin ochii celuilalt. Ia seama la taina aceasta. 

18. Nu grăbi nicio lucrare căci trasul de ramuri loveste înapoi. Fructul copt este usor de luat, cel necopt este greu de luat si gustul e neplăcut. Nu te grăbi deci să aduni ce este înainte de vreme, căci îti va amărî sufletul. Cum creste cadrul, asa creste si stinghia si cum creste roata asa creste si spita.


19. Rămâi mereu în răcoarea sufletului tău, dar dacă mânia se aprinde în tine, ia seama ca nu cumva să treacă de vorba ta. Mânia vine din teamă si nu a locuit dintru început în inima ta; dacă nu creste prin trufie, ea se intoarce de unde a plecat. Trufia închide poarta întelepciunii, iar cel trufas se pune singur lângă dobitoace. Întelepciunea este mai pretuită decât toate cele ce se văd cu ochii, ea este aurul mintii si sufletului tău si este rodul cunoasterii udată de vreme. 

20. Nu-ti amărî sufletul când simti durerea si neputinta, ci mai degrabă caută să te folosesti de ele pentru îndreptare , căci în rod ai si sământa. Nu se poate ca o sământă bună să dea rod rău. Lăcomia întotdeauna duce la pierdere, furtul întotdeauna duce la boală, gândurile sterpe întotdeauna duc spre rătăcire, mânia întotdeauna loveste înapoi, răutatea si neadevărul întotdeauna aduc neputinta , trufia întotdeauna aduce suferintă.
 

21. Mergi la izvor când sufletul ti-e aprins, scormoneste în apa limpede si asteaptă până ce devine iarăsi curată. Asa se va duce si aprinderea sufletului tău, precum tulburarea aceea.
 

22. Ia bine seama la taina semintei. Asemeni ei este gândul tău, si cum sământa nu se poate fără coajă, asa este si gândul cel rodnic al omului. Coaja gândului rodnic este vointa, iar fără vointă, gândul se usucă si nu foloseste la nimic. Dar puterea este în răbdarea semintei, iar vointa si răbdarea fac mlădita firavă să razbată pământul tare.


23. În vremea lucrului tău, înveseleste-ti inima la vederea lucrării tale înainte de terminarea ei, căci precum fructul îsi anuntă venirea cu o floare, tot asa fapta omului este văzută de cel cu mintea si simtirea limpede, înainte de a fi terminată. 

24. Ia bine seama la cauza omului sărac, dar si la cauza omului grabnic avut, căci nici una nici alta nu sunt firesti. Omul sărac are multe gânduri desarte si le schimbă de la o zi la alta, vorbeste mult si lenea i-a învelit bratele si picioarele. Cel grabnic avut ori e hot si înselător, ori vede mai bine necazul altuia si caută a-l amăgi, de acolo îsi trage grabnica avutie.


25. Fii blând si răbdător cu cei de lângă tine, căci asa cum te porti tu cu ei, asa se poartă si altii cu tine, căci simtirea lui este la fel cu simtirea ta, din aceeasi suflare este si simtirea lui, iar lumina ce se vede prin ochii lui este din aceeasi lumină cu cea care se vede prin ochii tăi. 

26. Unde este tăria omului acolo îi este si slăbiciunea , ceea ce-l ridică îl si coboară; rămâi în limpezimea mintii si simtirii tale si vei vedea toate acestea. Cel mic este deasupra celui mare, cel usor este deasupra celui greu, cel slab este deasupra celui tare, cel blând este deasupracelui aprig. Limpede să-ti fie mintea si simtirea, si ia seamă de toate acestea.


27. Tăria muntelui vine din răbdarea sa, din linistea sa, stânca îi este numai învelitoare. Dar tăria lui este încercată de vânt, de apa cea lină. Ia-ti puterea din răbdare si din liniste si foloseste-te de ea prin limpezimea gândului tău, căci nu tulburarea izvorului roade stânca, ci limpezimea sa. 

28. Lucrarea făcută din teamă nu are viată lungă si tăria ei este asemeni unei revărsări de ape care tine putin. Asa este si cu tulburarea oamenilor, ea vine de-afară, dar este chemată de teama lor, însă teama vine prin necunoastere, iar necunoasterea prinde putere prin neadevăr, lene si trufie.


29. Soarbe cunoasterea de la cei cu barba albă si nerosită de vin si lasă vremea să o îmbrace cu întelepciune. Nu privi la trupul lor slăbit si gârbovit, căci toate acestea sunt plata lor pentru cunoasterea lucrurilor si cresterea întelepciunii. 

30. Multumeste Pământului pentru toate cele ce-ti oferă, multumeste cerului pentru ploaia care îti hrăneste pământul, multumeste soarelui pentru căldura si lumina casei tale si a pământului tău, multumeste lunii pentru linistea somnului tău, multumeste stelelor că veghează asupra somnului tău, multumeste muntelui pentru povetele si fierul ce-l iei din el, multumeste pădurii pentru tot ce iei de acolo, multumeste izvorului pentru apa ce-o bei, multumeste copacului pentru lucrările ce-ti arată, multumeste omului bun ce-ti aduce bucurie si zâmbet pe chip.
 

31. Precum iarba bună creste cu iarba rea, asa sunt si oamenii, dar tine seama că purtarea lor cea rea este semănată si crescută din teamă si neputinte, iar trufia este învelitoarea lor. Nu certa purtarea lor si nu căuta a-i îndrepta din vorbe si mustrare, căci apăsarea pe rană nu o vindecă. Oare iarba aceea este rea doar pentru că este amară pântecului tău ? Asa este si cu omul, de vei vrea să-l îndrepti, adu-i pentru început gândul si simtirea la ce este plăcut atât omului bun, cât si omului rău. Unul vede roata plecând, iar altul vede aceeasi roată venind.Cine vede mai bine ?
32. Doar cel înteleptit poate vedea limpezimea si linistea din mintea si sufletul celui tulburat, căci cel înteleptit a fost odată si el la fel ca si cel tulburat si roadele amare l-au făcut să tină seama de alcătuirea fiintei sale. A fugit de roadele sale amare în vârful muntelui si acolo nu ascăpat de ele, a fugit în mijlocul pădurii si iată că roadele erau cu el, apoi a privit în lăuntrul său si iată că roadele sale amare aveau rădăcini în mintea si simtirea poftelor sale. 

33. Este o floare mai frumoasă ca cealaltă ? Este un izvor mai limpede decât altul ? Este un fir de iarbă mai presus de un altul ? Fiecare are tăria, frumusetea si priceperea lui. Este în firea lucrurilor ca pădurea să aibă felurite soiuri de copaci, de iarbă, de flori si dobitoace. Nu seamănă un deget cu altul de la aceeasi mână, dar este nevoie de toate pentru a bate fierul. Este mărul mai întelept decât prunul sau părul ? Este mâna stângă mai bună ca dreapta ? Altfel vede ochiul stâng de cel drept ? Cele de sus îsi au rostul lor si cele de jos îsi au rostul lor, cele mari îsi au rostul lor si cele mici îsi au rostul lor, cele repezi îsi au rostul lor si cele încete îsi au rostul lor, cele ce au fost si-au avut rostul lor si cele ce vin îsi vor avea rostul lor.


34. Neputinta vine după răutate si neadevăr, căci ceea ce dai aceea primesti, ceea ce semeni aceea culegi, dar ia seama că lumina sufletului tău si al celui de lângă tine are aceeasi vatră si rămâne fără umbră. Vezi ce tulbură necontenit izvoarele mintii si sufletului aproapelui tău. Adu-i linistea în suflet si limpezimea în minte si bătrânetile tale vor fi ca pomul copt, oasele si tăria ta nu vor slăbi si te vei întoarce de unde ai venit, sătul de căldura urmasilor tăi. 

35. Întotdeauna va fi cineva dedesubtul tău si întotdeauna va fi cineva deasupra ta. La cele ce sunt dedesubtul tău să te uiti cu iubire si nu cu trufie căci acolo îti sunt rădăcinile, iar la cele ce sunt deasupra ta să te uiti cu privirea de prunc si fără teamă.


36. Cele tari, cele slabe si cele nevăzute sunt cele ce alcătuiesc lumea si toate acestea le găsesti în om si toate alcătuiesc un întreg. Nu este nimic care să fie afară si să nu fie si înăuntru. Ia seama la toate acestea când îti apleci privirea înăuntrul tău si vei găsi toată întelepciunea zeilor ascunsă în nevăzutul fiintei tale. Zeii au luat seama înaintea omului de această întelepciune si asta i-a adus mai aproape de Focul cel Viu si Vesnic.

37. Ia aminte că bătaia inimii, curgerea sângelui prin vine, vindecarea rănilor, frumusetea ochilor si minunătia alcătuirii trupului sunt făcute prin puterea si suflarea Focului cel Viu si Vesnic care este în fiecare si al cărui chip se arată în lumină. Dar nu uita că trupul este doar o fărâmă din putinul care se vede… 

38. Curătenia trupului si desfătarea sa prin simturi te pune doar putin mai sus de dobitoace, căci nu un sunet plăcut te ridică, nici o duioasă atingere, nici un gust plăcut, nici o mireasmă îmbătătoare si nici o bucurie a ochilor. Căci unde este căldura, apare si frigul, unde este dulcele apare si amarul, unde este plăcutul apare si neplăcutul, unde este mireasma apare si duhoarea, iar unde este râs, si plânsul pândeste.
 

39. Iată dar calea de început : cumpătarea în toate cele ce faci, ascultarea de bătrâni si de cei întelepti, hărnicia, multumirea cu ceea ce ai, ferirea de neadevăr si de vorbele desarte, ferirea de ceartă si de mânie, buna purtare între semeni. Dimineata să te trezesti cu ele, ziua să le porti mereu în minte, seara să le ai cu tine în somn si astfel supărarea, lipsa, amărăciunea, neputinta, boala si răutatea altora nu se vor atinge de tine.


40. Dincolo de acestea se află iubirea, vointa, curajul, răbdarea, modestia si ele ridică omul cu adevărat. Acestea sunt cele ce te apropie de Focul cel Vesnic si, prin ele, calea ta urmează calea zeilor, dar îngroparea lor te aruncă mai jos de dobitoace. Doar prin ele primesti adevărata cunoastere si întelepciune, adevărata putere, adevărata bucurie, adevărata bogătie, rodnica si trainica lucrare. 

41. Dar iată că unde este iubirea poate apărea si ura, unde este vointa poate apărea si delăsarea, unde este curajul poate apărea si frica, unde este răbdarea, poate apărea si graba si unde este modestia poate apărea si trufia. Căci miscătoare sunt si cele ce se văd si cele ce nu se văd din fiinta omului. Dar toate acestea sunt ale celui ce simte, iar peste el se află cel ce gândeste si acesta este cel ce vede miscarea în nemiscare, este cel care dincolo de toate aceste virtuti se desfată în cunoasterea si linistea ce întrece orice bucurie, iar atentia, echilibrul si limpezimea sunt uneltele sale.


42. Cel tulburat vede binele ca bine si răul ca rău, este atras de una si fuge de cealaltă, dar înteleptul vede si frumosul si urâtul, simte si frigul si căldura, si finetea si asprimea, aude si plăcutul si neplăcutul, gustă si dulcele si amarul, simte si mireasma si duhoarea si nu face judecată între ele. El vede deslusit că firea lucrurilor este în toate, căci frumosul din urât se trage si urâtul din frumos, dulcele a fost amar la început si se va face iarăsi amar, plăcutul se naste din neplăcut si neplăcutul din plăcut. Si toate acestea luminează sufletul înttleptului pentru că cele bune si plăcute hrănesc si bucură trupul si simturile sale, iar cele neplăcute neînteleptului hrănesc mintea si întelepciunea sa, căci vede înnoirea lucrurilor si semintele viitoarelor bucurii. 

43. Nu este usoară cărarea zeilor, dar nu uita nici o clipă că omul poate cuprinde în iubirea sa mai mult decât poate cuprinde în ura sa, căldura se ridică mai mult decât poate coborî frigul, cel ce este deasupra vede mai multe decât cel ce este dedesupt, usorul se întinde mai mult decât se întinde greul, lumina răzbate mai mult decât poate răzbate întunericul, puterea care uneste este mai mare decât puterea care desparte.


44. Lungul si scurtul au acelasi mijloc; cercul mic si cercul mare, globul mic si globul mare pe acelasi punct se sprijină; nevăzutul si văzutul acelasi loc ocupă; toate cele mari stau ascunse în cele mici, iar aici este o mare taină a firii; mare printre întelepti este cel ce o pricepe.

45. Înteleptul uneste pe cel ce vede cu cel ce gândeste, cel ce simte cu cel ce face, dar neînteletul îi desparte. Deschide-ti bine ochii, căci cel ce face, cel ce simte si cel ce gândeste sunt asemeni norilor care vin si pleacă, dar cel ce vede prin ochii tăi este vesnic si lumina sa este fără umbră. El este dincolo de viată si moarte, dincolo de bine si rău, dincolo de frumos si urât, dincolo de curgerea timpului. 

Sursa: Legile lui Zamolxe [Remer Ra – Editura Deceneu, 2009]

marți, 20 iulie 2010

Iubirea este răspunsul la orice întrebare.

.....extras din prelegerea lui Drunvalo de la Conferinţa Profetului din 1998.

....Ceea ce contează cu adevărat este starea voastră de conştiinţă în timpul acestei tranziţii. Conştiinţa voastră poate depăşi orice problemă fizică. Înţelegeţi şi trăiţi Unitatea Vieţii.
Dacă ştiţi că există un singur Dumnezeu şi că întreaga viaţă este interconectată în mod intim, si dacă vedeţi unitatea peste tot, şi, în sfârşit, dacă trăiţi această unitate în viaţa de zi cu zi, Mama Pământ vă va proteja şi vă va duce cu grijă în lumea următoare. Acesta este un mare secret al Vieţii şi protecţia pe care Mama Natură o va oferi.
Cum se obţine acest lucru? Renunţând la vechea conştiinţă a Binelui şi Răului.Şi trebuie sa facem acest lucru înainte de a intra într-o conştiinţă mai înaltă.
Vechea conştiinţă se vede pe sine ca fiind în interiorul trupului, şi totul şi pe toţi ceilalţi ca fiind în afară. Acest mod de a privi lucrurile este o iluzie. Hinduşii o numesc Maya.
Hermes din Grecia Antică a spus odată "Precum sus, aşa şi jos." Acest citat a devenit celebru, şi acum este dovedit de ştiinţă. Macrocosmosul şi microcosmosul se reflectă unul pe celălalt. Şi în acelaşi sens, un alt citat este important: „Precum înăuntru, aşa şi în afară". Interiorul şi exteriorul sunt conectate.
Aici va fi trăită lucrarea cea importantă, în înţelegerea că ceea ce se întâmplă în interior se reflectă în exterior - şi invers. Această relaţie este afectată de sentimentele noastre.
Teama creează o stare de contracţie a fiinţei. Iubirea crează o stare de expansiune. Când suntem într-o stare de teamă şi contracţie, lumea exterioară controlează lumea noastră interioară. Când suntem într-o stare de iubire şi expansiune, lumea interioră controlează lumea noastră exterioară.
Ce se întâmplă când vă pierdeţi slujba? Intraţi într-o stare de teamă şi contracţie şi simţiţi că întreaga lume se prabuşeşte peste voi. Cu cât vă este mai frică cu atât mai greu este să gasiţi un nou serviciu.
Totuşi, când sunteţi într-o stare de iubire şi expansiune, totul pare să meargă bine într-un mod firesc. Oamenii vor să lucrezi pentru ei pentru că vor să fie în preajma ta. Se creează o relaţie.
Deci cheia către supravieţuirea interdimensională este să rămâneţi pozitivi şi îndrăgostiţi de viaţă chiar când lumea exterioară poate părea fără speranţă.
Recunoaşteţi perfecţiunea naturii. În acelaşi timp şi la fel de important fiţi conştienţi că Marele Spirit/ Natura este viu şi conştient de voi. Dezvoltaţi comunicarea din lăuntrul vostru cu Dumnezeu. Un exemplu de înţelegere indigenă a acestor lucruri este cea a populaţiei Kahuna din Hawaii. Ei cred că Natura este vie şi conştientă.
Cheia finală este să aduceţi această "conexiune" cu natura în voi înşivă. Lăsaţi copilul vostru interior să iasă şi să "se joace" cu Viaţa.
Meher Baba a spus-o perfect: „Fiţi fericiţi, nu vă îngrijoraţi". Bashar as spus acelaşi lucu altfel. A spus să fim fericiţi fără motiv.
Bucuria voastră de copil este cea care vă va conduce acasă.
Vă AMINTIŢI?
În serviciul dragostei,
Drunvalo

marți, 13 iulie 2010

Iubirea vine din suflet....


Motto: " Deciziile corecte sunt balamalele destinului"
Edwin Markham



Un soldat american, inainte de a pleca pe front, s-a dus la biblioteca si a cerut o carte. Era o carte de poezii. A citit cartea care a avut un impact foarte mare asupra sa. Dar ce l-a impresionat mai mult decat cartea erau comentariile pe care cineva le scrisese pe marginile paginilor. Cartea fusese donata bibliotecii de catre persoana care scrisese comentariile. Asa ca numele si adresa ei erau scrise pe carte.
  Plecat pe front, a decis sa-i scrie acestei doamne. I-a spus cat de mult l-a impresionat cartea si ce impact au avut comentariile pe care ea le scrisese pe marginile cartii. Si ea i-a scris inapoi. Asa au inceput sa corespondeze si, cu cat isi scriau, relatia lor devenea din ce in ce mai puternica. 
  Intr-una din scrisori, el i-a scris si a rugat-o sa-i trimita o fotografie. Ea i-a spus ca daca se simte apropiat de ea si daca dragostea lui este adevarata, nu va conta cum arata. Asa ca nu i-a trimis nicio fotografie. 
  Cand s-a terminat razboiul si el s-a intors in SUA, si-au dat intalnire in New York , in Grand Central Station. Ca sa se recunoasca, ea l-a rugat sa tina cartea in mana, iar ea va avea un trandafir. 
  Asa ca in acea zi, intr-un loc imens, un soldat venit de pe front, cu o carte in mana cauta o femeie cu un trandafir in mana. Va dati seama ce asteptari avea? Era pe punctul de a-si gasi sufletul pereche, femeia pe care o iubea dar pe care nu o vazuse niciodata. 
  Asteptand, a vazut o fata superba, imbracata intr-o rochie verde, care-l privea atent. Ea s-a indreptat catre el si. era minunata. Era dincolo de orice imaginatie. Iar el s-a uitat si a vazut ca ea nu avea niciun trandafir. Langa el s-a oprit o doamna in varsta. Avea un trandafir in mana. 
  Va puteti imagina? Tanara superba si doamna care nu arata foarte bine, dar cu un trandafir in mana. Si nu era frumoasa, chiar destul de urata si imbatranita. Voi ce ati fi ales?  Persoanei cu trandafirul ii stia sufletul de care se indragostise. Asa ca s-a indreptat spre doamna urata cu trandafirul, in timp ce tanara frumoasa s-a oprit la cativa pasi de el,  l-a privit si l-a intrebat: 
  -          Vii cu mine soldat? 
  Iar inima lui era sfasiata. Decizii. Alegeri. S-a gandit un minut. In timp ce tanara se indeparta de el, lucrurile corecte l-au determinat sa aleaga: si-a continut drumul catre persoana in varsta care tinea trandafirul in mana, s-a apropiat de ea si i-a zis: 
  -          Buna ziua,  si a invitat-o la cina. 
   Iar aceasta i-a spus: 
  -          Fiule, nu stiu ce se intampla aici, dar tanara imbracata in verde care tocmai a trecut pe langa tine, m-a rugat sa tin in mana acest trandafir si mi-a spus ca, daca vei veni la mine, 
sa-ti spun ca te asteapta la restaurant.

sâmbătă, 10 iulie 2010

Dumnezeu spune mereu DA



autor Neale Donald Walsh


Oamenilor le place sa fie indragostiti. Totusi, “iubire” este un cuvant mare. Autorul M. Scott Peck spune ca dragostea este o decizie, nu o reactie. Este o alegere, nu un raspuns. Acesta poate fi unul dintre cele mai importante lucruri spuse vreodata de cineva pe aceasta tema.
Adevarata dragoste nu este niciodata rezultatul a modului cum celalalt arata, se comporta sau interactioneaza cu noi.
Sa nu confundati cuvintele “dragoste” si “relatie”. Nu dovedim ca iubim pe cineva ramanand intr-o relatie. Intr-adevar, exista situatii cand am putea dovedi ca iubim pe cineva plecand din acea relatie.
Deci nu este adevarat ca dragostea ne cere ca noi sa iubim mult timp dupa ce propria noastra fericire a disparut. Daca nu mai suntem fericiti intr-o relatie, ne confruntam cu una dintre cele mai importante intrebari din viata:  Avem dreptul de a fi fericiti? Si raspunsul este DA. Sa ramanem intr-o relatie in care nu mai suntem fericiti doar pentru ca am spus ca “vom fi fericiti” ar produce doar nefericire. Poate e timpul sa evadam.
Desigur, este adevarat ca nimeni nu poate vreodata cu adevarat sa “scape” dintr-o relatie. Suntem mereu relationati unii cu altii si singurul lucru care se schimba este forma pe care o ia relatia.
Decizia de a iubi pe cineva – de a-l iubi cu adevarat – este o alegere cu adevarat inalta. Este semnul unui maestru.
Sa iubesti pe cineva ca o “reactie” este o altfel de experienta. Este semnul unei persoane care inca invata. Pericolul, atunci cand iubim pe cineva ca o reactie, este ca cel pe care il iubim se poate schimba. De fapt, este sigur ca se va schimba. Ar putea sa se ingrase sau sa slabesca. Ar putea sa-si altereze personalitatea. Ar putea sa-si schimbe ideile despre ceva important pentru noi. Si daca suntem indragostiti de ceea ce celalalt ne aduce in relatia respectiva, am putea fi loviti de o enorma dezamagire.
Asa ca, ajungem la al doilea ,mare adevar despre toate astea: dragostea nu se refera la ceea ce iti aduce celalalt, se refera la ceea ce aduci tu celuilalt. Intr-adevar, scopul tuturor relatiilor de dragoste este de a ne oferi o oportunitate de a decide si de a declara, de a anunta si de a exprima, de a deveni si de a implini CINE SUNTEM NOI CU ADEVARAT. Si aceasta deasemenea, este o alegere, nu un raspuns, este o decizie nu o reactie, desi oamenii cred ca este invers.
Sunt doua intrebari care trebuiesc puse in legatura cu viata si relatia si de pe urma carora ar beneficia fiecare:
1. Incotro ma indrept?
2. Cine merge cu mine?
Este important sa punem aceste intrebari in ordinea corecta. Multi oameni le schimba ordinea si sufera pentru asta tot restul vietii lor. Ades, alegera destinatiei este conditionata si compromisa de alegerea insotitorului. Asta poate face calatoria si drumul foarte accidentat.
Recent, o tanara femeie de vreo 20 de ani m-a intrebat, “Cum te simti cand esti indragostit?” Eu stiu cum ma simt eu. Eu simt ca este o singura persoana in incapere. Atunci cand sunt cu perechea iubita, se simte ca si cum nu exista loc unde “eu” ma sfarsesc si “ea” incepe. Cand privesc in ochii ei, este ca si cum as privi in propriii mei ochi. Cand simt ca ea este trista, este ca si cum tristetea imi strapunge propria inima. Cand ea zambeste, inima mea zambeste cu ea – ca si ea.
As vrea sa pot simti astfel pentru toata lumea. Asta ma straduiesc acum sa fac. Simt asta cu tot mai multi oameni in fiecare zi ce trece.
Pentru 
Dumnezeu, nici o persoana nu este mai deosebita decat alta. Astfel simte Dumnezeu dragostea. Nu exista conditionari si nimeni nu e mai special decat altcineva.
Deci, al treilea mare adevar despre dragoste este ca nu cunoaste conditii.
Al patrulea mare adevar despre dragoste este ca nu cunoaste limitari. 
Dragostea este libertatea traita. Libertate totala si absoluta. Si astfel, cineva care iubeste pe altcineva nu incearca niciodata sa-l restrictioneze sau sa-l limiteze pe celalalt in nici un fel. Din pacate, pentru multi, dragostea se traduce intr-un mod nepoliticos prin “apartenenta”. Asta nu este exprimat in cuvinte dar este un simt de felul “esti al meu”.
Desigur, in dragostea adevarata, nimic nu ar putea fi mai departe de adevar. Si in dragostea adevarata, astfel de idei sau de ganduri nu sunt traite niciodata. Nimeni nu detine pe nimeni si nimeni nu se comporta ca si cum ar fi proprietarul celuilalt.
Cel de-al cincilea si probabil cel mai controversat adevar pe care il stiu despre dragoste: dragostea nu spune niciodata nu. Nu fata de persoane de maturitate si inteligenta egale. (Nu vorbim de copii aici.) Indiferent de care ar fi cererea iubitului, dragostea raspunde DA. Asta nu inseamna ca opiniile personale nu sunt exprimate, sau preferintele personale nu sunt anuntate. Inseamna doar ca, in final, o cerere a iubitului nu este niciodata refuzata. Cine suntem noi sa refuzam ceva cuiva?
Dumnezeu spune mereu DA. Indiferent de ceea ce vreti, indiferent de alegerile voastre, el nu spune NU niciodata. Aceasta idee poate fi redusa la doua cuvinte: Dumnezeu permite.
Eu cred ca cuvintele “Dumnezeu” si “iubire” sunt interschimbabile, ati putea spune apoi, “dragostea permite.” Ea nu restrictioneaza niciodata, nu limiteaza niciodata, nu opreste ci doar permite. In relatiile de dragoste adevarate, ajungi sa ai ce iti doresti.
Ultimul adevar despre dragoste este ca dragostea se reinnoieste mereu. Nu se sfarseste niciodata. Deci faceti din fiecare zi o zi de nunta in inima voastra. Chiar daca nu sunteti casatoriti. Pentru ca sunteti, cu toata lumea. CU TOTII UNA SUNTEM.

duminică, 4 iulie 2010

Maestrul iubirii

„Cel mai important moment 
Este întotdeauna prezentul, 
Cel mai important om 
Este întotdeauna cel care se afla în faţa ta 
Si cea mai importantă lucrare 
Este întotdeauna iubirea.” 


De Herbert Hahn 
(în traducerea Gabrielei Cimpeanu) 

Prin ţările dinspre Soare-Apune călătorea odată un om despre care se vorbea foarte mult. 
Se povesteau multe despre minunile pe care el le înfăptuia şi era numit Maestrul iubirii. Un lucru era şi rămânea ciudat: nimeni nu ştia unde tocmai se află. 
El apărea în mod misterios şi la fel de misterios dispărea. De obicei un elev zelos îl însoţea. 
Un nobil căruia dezvoltarea şi creşterea valorilor sale îi erau mai importante decât rangul, dori să-l cunoască pe Maestrul iubirii. Pentru învăţătură cheltuise deja mult timp şi bani. Nici pentru a-l găsi pe maestru nu pregetase să depună orice efort. El căută fără odihnă, dintr-o ţară în alta, timp de aproape trei ani. 
Într-o seară sosi într-un sat în care auzise că Maestrul iubirii ar fi zăbovit numai cu câteva ore mai înainte. Ultima oară el a binecuvântat pentru rodnicie ogorul unei văduve sărace şi apoi s-a îndreptat spre capela din pădurea ce se afla în apropiere. Cu toate că deja se lăsa seara nobilul îşi luă rămas bun, sări în şa şi o porni la galop spre pădure. 
În curând întâlni doi călători: un bătrân respectabil cu o privire clară şi pătrunzătoare, un tânăr cu trăsături şterse, îmbrăcăminte ponosită, dar cu o ţinută foarte dreaptă. 
Nobilul sări de pe cal, se înclină adânc şi vorbi: „Am cinstea de a-l saluta pe Maestrul iubirii? Îmi este permis să-l însoţesc?” 

Bătrânul nu răspunse nimic. Îi făcu în tăcere un semn prietenos cu mâna, pe când tânărul nu schiţă nici un gest. 
Nobilul se bucură de acest gest modest. Cu plăcere l-ar fi urmat pe acest bătrân. El îl preţuia de mult timp, acum îl găsea şi mai demn de a fi iubit. 
Îşi luă calul de căpăstru şi porni alături de ceilalţi doi călători la drum în noaptea ce se cobora. Lui îi era ruşine să aibă un cal, pe când însoţitorii săi călătoreau aşa de săraci prin lume. 
Iată însă că în drum întâlniră un cerşetor. Bătrânul întinse mâna şi-i dădu un taler. Tânărul rămase tăcut locului. 
Nobilul avu un gând frumos. Se îndreptă către cerşetor şi-i oferi calul său în dar. Acesta luă plin de mulţumire darul nobilului. 
Pe când cerşetorul se îndepărta cu calul, bătrânul murmură un cuvânt de laudă. 
„Aceasta a fost prima mea lecţie de la Maestrul iubirii”, gândi mulţumit nobilul, „şi nu se vor lăsa aşteptate nici următoarele.” 
Un singur lucru îl uimi: tânărul nu ridicase decât din umeri. 
În curând sosiră la capela din pădure. În apropiere se afla casa pădurarului. Pădurarul murise, dar văduva şi fata sa mai locuiau în casă. Ele îi găzduiră pe călători peste noapte. Pentru aceasta ei îi tăiară şi cărară lemne în dimineaţa următoare. Tânărul mai săpă şi nişte răzoare în grădină. 
Apoi ei o porniră din nou la drum. 
Copila pădurarului adusese la despărţire viorele, câte un bucheţel pentru fiecare dintre ei. Apoi îi petrecu făcându-le semn cu mâna. 
De la primul pas tânărul aruncă buchetul său. Şi nu aruncă nici o privire înapoi, atâta timp cât fata le făcu din mână. 
Bătrânul îl privi uimit pe tânăr dar nu spuse nimic. 
“Bădăranul”, gândi nobilul. “Şi asta în prezenţa maestrului!?” 

La amiază sosiră la o mănăstire de maici. Stareţa era vestită în lung şi-n lat pentru blândeţea ei. Nimeni nu-şi putea aminti să fi auzit un cuvânt rău din gura ei. 
Buna stareţă îi ospătă pe călători cu cele mai alese bucate. La rugămintea nobilului ea îi conduse şi prin chiliile atât de simple, dar pline de atmosferă. 
„Aici este chilia în care mă rog eu”, rosti ea încet. Şi ea arătă spre o cameră mică şi luminoasă. Lumina soarelui se răsfrângea printr-o fereastră a cărei sticlă era de un auriu fin. Din ramele ei surâdea binevoitor un minunat chip al sfintei Cecilia.Cu paşi sfioşi intrară cu toţii. 
Tânărul intră împiedicându-se. Când dori să arate cu toiagul către fereastră, alunecă şi căzu peste ea. Zăngădind cioburile căzură pe podea, ceilalţi ţipară. 
„O, e sticlă! strigă el, mulţumit în acelaşi timp. 
Bătrâna stareţă se cutremură. Lacrimi i se iviră în ochi, chipul i se înroşi. 
„Mojicul să aibă mai multă grijă! Doamne, iartă-i păcatul!” 
Şi suspinând se îndreptă către bătrân: „Acesta era chipul la care m-am rugat în fiecare zi, timp de patruzeci de ani.” 
Bătrânul era mişcat. Dar el nu ridică decât din umeri. 
Nobilului îi ardea toiagul în mână. Dar el nu-l privea decât pe bătrânul cu ochi senini şi pătrunzători. Când acesta sărută cu pioşenie mâna stareţei, el gândi: „Ce maestru, cu adevărat al iubirii el este! Da, pe lângă el voi deveni cu adevărat mare!” 
Dar când îşi reluară călătoria, el îl luă pe bătrân deoparte şi-i şopti: “Ar trebui să fiţi mai puţin îngăduitor cu însoţitorul vostru!” 
Bătrânul dădu numai din cap. 
Spre seară ei sosiră într-un oraş. Acolo merseră la un medic, care tocmai terminase o lucrare valoroasă. 
Obişnuit cu vizitele oaspeţilor străini, el le ură călătorilor din toată inima bun venit. 
„Puteţi înnopta în camera mea de studiu, dacă praful prea gros nu vă deranjează.” 
Bătrânul zâmbi.”Noi venim de pe drumuri de ţară.” 
În curând el era adâncit cu doctorul în discuţie, iar ceilalţi îi ascultau. 
Ei îl auziră pe bătrân vorbind de acţiunea plantelor ce înfloresc primăvara, despre cele care înfloresc toamna, despre ierburi simple care numai în anumite faze ale lunii devin tămăduitoare, despre mii de alte secrete ale relaţiei intime dintre om şi plantă. 
Doctorul îl asculta cucernic si îşi lua notiţe. Legase deja din câteva foi o carte; acum o desfăcu şi făcu ici şi acolo completări, în timp ce bătrânul povestea cu plăcere. 
„Un maestru al iubirii şi al înţelepciunii” se miră nobilul nostru. 
Deoarece era numai începutul primăverii şi serile erau încă reci, fu aprins şi un foc în şemineu. Pentru a simţi mireasma proaspătă a florilor, o fereastră rămase deschisă. Bătrânul povestea şi doctorul scria; ceilalţi ascultau. Nimeni nu părea să observe cum pe cerul înserării se adunau nori. 
Dintr-odată o pală de vânt se năpusti în încăpere şi cuprinse câteva foi… şi deja erau vânturate afară prin grădină. Doctorul, bătrânul, nobilul, toţi trei se repeziră după ele în grădină. Ploaia se apropia. Vai şi amar dacă preţioasele hârtii ar fi fost udate sau rupte. Urmară rafale din ce în ce mai puternice. Toţi încercau să prindă câte ceva. Nimeni nu observase că tânărul rămăsese în cameră. 
În sfârşit reuşiră să adune toate foile. 
„Ar fi putut să se termine rău”, spuse doctorul abia răsuflând. 
Fericiţi cei trei reintrară în cameră. Dar paşii li se poticniră când îi întâmpină un fum greu. O ultimă rafală de vânt prinsese ultimul teanc de hârtii şi îl aruncase în şemineu. Câteva resturi arse şi chircite zburau prin cameră. Un teanc gros ardea deasupra lemnului. 
Tânărul stătea în faţa şemineului cu mantia desfăşurată, ca nu cumva vreo foaie să scape în cameră. 
Doctorul se prăbuşi leşinat. 
Bătrânul era cutremurat. El închise fereastra şi-i puse celui leşinat un prosop umed pe frunte. 
Tânărul se apropie de doctorul leşinat şi-şi aşeză pentru o clipă mâna pe fruntea lui. 
Acesta îşi reveni. „Îţi mulţumesc!” 
„Nu lui, nu lui”, se revoltă nobilul „El tocmai a…” 
El nu-şi termină vorba. Bătrânul îl apucă de braţ şi-l trase afară. Curând erau din nou în pădure. Când se găsiră sub primii copaci nobilul se opri. 
„Maestre al iubirii, asta e prea mult. Acela stă şi se uită cum munca unei vieţi piere în flăcări, este distrusă şi plin de neruşinare mai primeşte şi mulţumirile. 
Goneşte pe cel care nu este demn să-ţi fie elev. Sau eu va trebui să te părăsesc chiar astăzi.” 
Bătrânul tresări. Apoi el murmură:”Doamne opreşte-te. Nu el este elevul. Eu… sunt numai un elev. El…Maestrul iubirii.” 
Nobilul crezu că visează. 
„Acela…Maestrul iubirii?” 
Simţi că-l cuprinde ameţeala. 
„Doamne dacă asta e iubire, iar tu elevul acestei iubiri, atunci eu sunt nebun sau întreaga lume. Văd că am fost înşelat: eu am să plec chiar acum.”
Şi se întoarse să plece. 
Tânărul îi ieşi în cale. „Aşteaptă şi înţelesul”. 
Chipul îi era schimbat. Ochii îi străluceau ca lumina soarelui. Întreaga sa fiinţă emana bunăvoinţă. 
Nobilul amuţi. Bătrânul văzând această schimbare, îi şopti:”Vei crede în sfârşit că nu sunt prea bătrân să-i fiu elev acestui maestru al iubirii?” 
Pentru că ceilalţi doi se aşezaseră nobilul îşi căută şi el un loc. 
Tânărul vorbi. 
„Eşti uimit de cele ce ai văzut astăzi? Şi totuşi eu nevolnicul nu am slujit decât în numele iubirii. 
Dacă am aruncat buchetul de viorele, am avut un motiv bun. 
Fata care jurase credinţă altuia, prinsese drag de chipul meu. Dacă aş fi privit numai o dată înapoi, atunci într-o singură clipire şi-ar fi pierdut cinstea, pentru totdeauna. Aşa am fost dur în slujba iubirii. 
Stareţa mănăstirii era plină de dulceagă pioşenie şi mândrie ascunsă. Oamenii o considerau incapabilă de a face rău. Ei spuneau că devenise asemenea unui înger, ca sfânta Cecilia în faţa cărei îngenunchea în fiecare zi. Dar eu am dezvelit grimasa diavolească din sufletul ei. Aşa am adus un vânt proaspăt şi am devenit stângaci din iubire. 
Pe doctor îl pândea primejdia să adoarmă peste cărţile lui. A scrie cărţi nu e nimic nou pentru el. Asta ar fi reuşit şi de când era în leagăn. Această viaţă cere ceva nou de la el. L-a investit să fie vindecător. De aceea am lăsat cartea să ardă, în loc să o salvez. 
Esenţa înţelepciunii care s-a ars, am cuprins-o în cuvinte pentru noua sa viaţă şi i le-am aşezat pe creştet. 
În capul său vor prinde rădăcini şi îi vor înflori în inimă. 
El va tămădui chiar mâine un bolnav, pe care renunţase să-l mai viziteze. Şi în ceasul morţii sale, va binecuvânta seara de primăvară în care i-a ars cartea. 
Aşa am fost nebun – tot din iubire. 
Acesta este sensul. Nu sunt decât un umil slujitor al iubirii.”
Bătrânul îţi aplecă mişcat capul: 
„Maestrul meu, maestrul meu!”
Nobilul se ridică. Pentru el începea o nouă viaţă. 
„Îţi mulţumesc. Jumătate din viaţă m-am pregătit, trei ani te-am căutat, o zi te-am văzut. Acum plec; am destul de făcut pentru tot restul vieţii.” 
Tânărul îi luă mâna şi o ţinu îndelung. 
„Mergi şi înfăptuieşte. Dar gândeşte-te în timp ce vei călări spre casă, la ceea ce ai de făcut.” 
Încă o dată pe nobil îl cuprinse mirarea. 
„Eu – călare spre casă? Nu mi-am dăruit eu aseară calul la începutul lecţiilor despre iubire?” 
„Iubire? Prietene, văd că va trebui să cauţi sensul acestui cuvânt, mult mai mult timp decât am crezut. Cerşetorul căruia tu i-ai dat calul era un mare tâlhar. Calul tău i-a folosit numai bine ca să fugă de pedeapsa cu moartea. Dar acum atârnă deja în ştreang. A fost prins în timp ce comanda la un han ţuică pentru un taler strălucitor. Era hanul la care ai aflat unde mă găseşti. Întoarce-te acolo şi vei găsi calul legat de iesle. 
Mergi în pace prietene: întrezăresc drumuri prielnice de primăvară pentru cal şi călăreţ.” 
Nobilul plecă. O bucată de drum îl însoţi bătrânul, care era un începător în învăţătură. 
Totul devenise liniştit. Când atinseră marginea pădurii strălucirea lunii şi a stelelor le lumina drumul. Mireasma florilor ce răsăreau se ridica din pieptul pământului. 
„Călătoreşte în primăvară”, salută bătrânul. 
Nobilul porni la drum. 
Fiecare pas era un cuvânt: 
Da, primăvară, acum te cunosc, 
Te cunosc abia de azi, 
Pe tine care aduci furtuna 
Şi flori în furtună