Maestrul iubirii

„Cel mai important moment 
Este întotdeauna prezentul, 
Cel mai important om 
Este întotdeauna cel care se afla în faţa ta 
Si cea mai importantă lucrare 
Este întotdeauna iubirea.” 


De Herbert Hahn 
(în traducerea Gabrielei Cimpeanu) 

Prin ţările dinspre Soare-Apune călătorea odată un om despre care se vorbea foarte mult. 
Se povesteau multe despre minunile pe care el le înfăptuia şi era numit Maestrul iubirii. Un lucru era şi rămânea ciudat: nimeni nu ştia unde tocmai se află. 
El apărea în mod misterios şi la fel de misterios dispărea. De obicei un elev zelos îl însoţea. 
Un nobil căruia dezvoltarea şi creşterea valorilor sale îi erau mai importante decât rangul, dori să-l cunoască pe Maestrul iubirii. Pentru învăţătură cheltuise deja mult timp şi bani. Nici pentru a-l găsi pe maestru nu pregetase să depună orice efort. El căută fără odihnă, dintr-o ţară în alta, timp de aproape trei ani. 
Într-o seară sosi într-un sat în care auzise că Maestrul iubirii ar fi zăbovit numai cu câteva ore mai înainte. Ultima oară el a binecuvântat pentru rodnicie ogorul unei văduve sărace şi apoi s-a îndreptat spre capela din pădurea ce se afla în apropiere. Cu toate că deja se lăsa seara nobilul îşi luă rămas bun, sări în şa şi o porni la galop spre pădure. 
În curând întâlni doi călători: un bătrân respectabil cu o privire clară şi pătrunzătoare, un tânăr cu trăsături şterse, îmbrăcăminte ponosită, dar cu o ţinută foarte dreaptă. 
Nobilul sări de pe cal, se înclină adânc şi vorbi: „Am cinstea de a-l saluta pe Maestrul iubirii? Îmi este permis să-l însoţesc?” 

Bătrânul nu răspunse nimic. Îi făcu în tăcere un semn prietenos cu mâna, pe când tânărul nu schiţă nici un gest. 
Nobilul se bucură de acest gest modest. Cu plăcere l-ar fi urmat pe acest bătrân. El îl preţuia de mult timp, acum îl găsea şi mai demn de a fi iubit. 
Îşi luă calul de căpăstru şi porni alături de ceilalţi doi călători la drum în noaptea ce se cobora. Lui îi era ruşine să aibă un cal, pe când însoţitorii săi călătoreau aşa de săraci prin lume. 
Iată însă că în drum întâlniră un cerşetor. Bătrânul întinse mâna şi-i dădu un taler. Tânărul rămase tăcut locului. 
Nobilul avu un gând frumos. Se îndreptă către cerşetor şi-i oferi calul său în dar. Acesta luă plin de mulţumire darul nobilului. 
Pe când cerşetorul se îndepărta cu calul, bătrânul murmură un cuvânt de laudă. 
„Aceasta a fost prima mea lecţie de la Maestrul iubirii”, gândi mulţumit nobilul, „şi nu se vor lăsa aşteptate nici următoarele.” 
Un singur lucru îl uimi: tânărul nu ridicase decât din umeri. 
În curând sosiră la capela din pădure. În apropiere se afla casa pădurarului. Pădurarul murise, dar văduva şi fata sa mai locuiau în casă. Ele îi găzduiră pe călători peste noapte. Pentru aceasta ei îi tăiară şi cărară lemne în dimineaţa următoare. Tânărul mai săpă şi nişte răzoare în grădină. 
Apoi ei o porniră din nou la drum. 
Copila pădurarului adusese la despărţire viorele, câte un bucheţel pentru fiecare dintre ei. Apoi îi petrecu făcându-le semn cu mâna. 
De la primul pas tânărul aruncă buchetul său. Şi nu aruncă nici o privire înapoi, atâta timp cât fata le făcu din mână. 
Bătrânul îl privi uimit pe tânăr dar nu spuse nimic. 
“Bădăranul”, gândi nobilul. “Şi asta în prezenţa maestrului!?” 

La amiază sosiră la o mănăstire de maici. Stareţa era vestită în lung şi-n lat pentru blândeţea ei. Nimeni nu-şi putea aminti să fi auzit un cuvânt rău din gura ei. 
Buna stareţă îi ospătă pe călători cu cele mai alese bucate. La rugămintea nobilului ea îi conduse şi prin chiliile atât de simple, dar pline de atmosferă. 
„Aici este chilia în care mă rog eu”, rosti ea încet. Şi ea arătă spre o cameră mică şi luminoasă. Lumina soarelui se răsfrângea printr-o fereastră a cărei sticlă era de un auriu fin. Din ramele ei surâdea binevoitor un minunat chip al sfintei Cecilia.Cu paşi sfioşi intrară cu toţii. 
Tânărul intră împiedicându-se. Când dori să arate cu toiagul către fereastră, alunecă şi căzu peste ea. Zăngădind cioburile căzură pe podea, ceilalţi ţipară. 
„O, e sticlă! strigă el, mulţumit în acelaşi timp. 
Bătrâna stareţă se cutremură. Lacrimi i se iviră în ochi, chipul i se înroşi. 
„Mojicul să aibă mai multă grijă! Doamne, iartă-i păcatul!” 
Şi suspinând se îndreptă către bătrân: „Acesta era chipul la care m-am rugat în fiecare zi, timp de patruzeci de ani.” 
Bătrânul era mişcat. Dar el nu ridică decât din umeri. 
Nobilului îi ardea toiagul în mână. Dar el nu-l privea decât pe bătrânul cu ochi senini şi pătrunzători. Când acesta sărută cu pioşenie mâna stareţei, el gândi: „Ce maestru, cu adevărat al iubirii el este! Da, pe lângă el voi deveni cu adevărat mare!” 
Dar când îşi reluară călătoria, el îl luă pe bătrân deoparte şi-i şopti: “Ar trebui să fiţi mai puţin îngăduitor cu însoţitorul vostru!” 
Bătrânul dădu numai din cap. 
Spre seară ei sosiră într-un oraş. Acolo merseră la un medic, care tocmai terminase o lucrare valoroasă. 
Obişnuit cu vizitele oaspeţilor străini, el le ură călătorilor din toată inima bun venit. 
„Puteţi înnopta în camera mea de studiu, dacă praful prea gros nu vă deranjează.” 
Bătrânul zâmbi.”Noi venim de pe drumuri de ţară.” 
În curând el era adâncit cu doctorul în discuţie, iar ceilalţi îi ascultau. 
Ei îl auziră pe bătrân vorbind de acţiunea plantelor ce înfloresc primăvara, despre cele care înfloresc toamna, despre ierburi simple care numai în anumite faze ale lunii devin tămăduitoare, despre mii de alte secrete ale relaţiei intime dintre om şi plantă. 
Doctorul îl asculta cucernic si îşi lua notiţe. Legase deja din câteva foi o carte; acum o desfăcu şi făcu ici şi acolo completări, în timp ce bătrânul povestea cu plăcere. 
„Un maestru al iubirii şi al înţelepciunii” se miră nobilul nostru. 
Deoarece era numai începutul primăverii şi serile erau încă reci, fu aprins şi un foc în şemineu. Pentru a simţi mireasma proaspătă a florilor, o fereastră rămase deschisă. Bătrânul povestea şi doctorul scria; ceilalţi ascultau. Nimeni nu părea să observe cum pe cerul înserării se adunau nori. 
Dintr-odată o pală de vânt se năpusti în încăpere şi cuprinse câteva foi… şi deja erau vânturate afară prin grădină. Doctorul, bătrânul, nobilul, toţi trei se repeziră după ele în grădină. Ploaia se apropia. Vai şi amar dacă preţioasele hârtii ar fi fost udate sau rupte. Urmară rafale din ce în ce mai puternice. Toţi încercau să prindă câte ceva. Nimeni nu observase că tânărul rămăsese în cameră. 
În sfârşit reuşiră să adune toate foile. 
„Ar fi putut să se termine rău”, spuse doctorul abia răsuflând. 
Fericiţi cei trei reintrară în cameră. Dar paşii li se poticniră când îi întâmpină un fum greu. O ultimă rafală de vânt prinsese ultimul teanc de hârtii şi îl aruncase în şemineu. Câteva resturi arse şi chircite zburau prin cameră. Un teanc gros ardea deasupra lemnului. 
Tânărul stătea în faţa şemineului cu mantia desfăşurată, ca nu cumva vreo foaie să scape în cameră. 
Doctorul se prăbuşi leşinat. 
Bătrânul era cutremurat. El închise fereastra şi-i puse celui leşinat un prosop umed pe frunte. 
Tânărul se apropie de doctorul leşinat şi-şi aşeză pentru o clipă mâna pe fruntea lui. 
Acesta îşi reveni. „Îţi mulţumesc!” 
„Nu lui, nu lui”, se revoltă nobilul „El tocmai a…” 
El nu-şi termină vorba. Bătrânul îl apucă de braţ şi-l trase afară. Curând erau din nou în pădure. Când se găsiră sub primii copaci nobilul se opri. 
„Maestre al iubirii, asta e prea mult. Acela stă şi se uită cum munca unei vieţi piere în flăcări, este distrusă şi plin de neruşinare mai primeşte şi mulţumirile. 
Goneşte pe cel care nu este demn să-ţi fie elev. Sau eu va trebui să te părăsesc chiar astăzi.” 
Bătrânul tresări. Apoi el murmură:”Doamne opreşte-te. Nu el este elevul. Eu… sunt numai un elev. El…Maestrul iubirii.” 
Nobilul crezu că visează. 
„Acela…Maestrul iubirii?” 
Simţi că-l cuprinde ameţeala. 
„Doamne dacă asta e iubire, iar tu elevul acestei iubiri, atunci eu sunt nebun sau întreaga lume. Văd că am fost înşelat: eu am să plec chiar acum.”
Şi se întoarse să plece. 
Tânărul îi ieşi în cale. „Aşteaptă şi înţelesul”. 
Chipul îi era schimbat. Ochii îi străluceau ca lumina soarelui. Întreaga sa fiinţă emana bunăvoinţă. 
Nobilul amuţi. Bătrânul văzând această schimbare, îi şopti:”Vei crede în sfârşit că nu sunt prea bătrân să-i fiu elev acestui maestru al iubirii?” 
Pentru că ceilalţi doi se aşezaseră nobilul îşi căută şi el un loc. 
Tânărul vorbi. 
„Eşti uimit de cele ce ai văzut astăzi? Şi totuşi eu nevolnicul nu am slujit decât în numele iubirii. 
Dacă am aruncat buchetul de viorele, am avut un motiv bun. 
Fata care jurase credinţă altuia, prinsese drag de chipul meu. Dacă aş fi privit numai o dată înapoi, atunci într-o singură clipire şi-ar fi pierdut cinstea, pentru totdeauna. Aşa am fost dur în slujba iubirii. 
Stareţa mănăstirii era plină de dulceagă pioşenie şi mândrie ascunsă. Oamenii o considerau incapabilă de a face rău. Ei spuneau că devenise asemenea unui înger, ca sfânta Cecilia în faţa cărei îngenunchea în fiecare zi. Dar eu am dezvelit grimasa diavolească din sufletul ei. Aşa am adus un vânt proaspăt şi am devenit stângaci din iubire. 
Pe doctor îl pândea primejdia să adoarmă peste cărţile lui. A scrie cărţi nu e nimic nou pentru el. Asta ar fi reuşit şi de când era în leagăn. Această viaţă cere ceva nou de la el. L-a investit să fie vindecător. De aceea am lăsat cartea să ardă, în loc să o salvez. 
Esenţa înţelepciunii care s-a ars, am cuprins-o în cuvinte pentru noua sa viaţă şi i le-am aşezat pe creştet. 
În capul său vor prinde rădăcini şi îi vor înflori în inimă. 
El va tămădui chiar mâine un bolnav, pe care renunţase să-l mai viziteze. Şi în ceasul morţii sale, va binecuvânta seara de primăvară în care i-a ars cartea. 
Aşa am fost nebun – tot din iubire. 
Acesta este sensul. Nu sunt decât un umil slujitor al iubirii.”
Bătrânul îţi aplecă mişcat capul: 
„Maestrul meu, maestrul meu!”
Nobilul se ridică. Pentru el începea o nouă viaţă. 
„Îţi mulţumesc. Jumătate din viaţă m-am pregătit, trei ani te-am căutat, o zi te-am văzut. Acum plec; am destul de făcut pentru tot restul vieţii.” 
Tânărul îi luă mâna şi o ţinu îndelung. 
„Mergi şi înfăptuieşte. Dar gândeşte-te în timp ce vei călări spre casă, la ceea ce ai de făcut.” 
Încă o dată pe nobil îl cuprinse mirarea. 
„Eu – călare spre casă? Nu mi-am dăruit eu aseară calul la începutul lecţiilor despre iubire?” 
„Iubire? Prietene, văd că va trebui să cauţi sensul acestui cuvânt, mult mai mult timp decât am crezut. Cerşetorul căruia tu i-ai dat calul era un mare tâlhar. Calul tău i-a folosit numai bine ca să fugă de pedeapsa cu moartea. Dar acum atârnă deja în ştreang. A fost prins în timp ce comanda la un han ţuică pentru un taler strălucitor. Era hanul la care ai aflat unde mă găseşti. Întoarce-te acolo şi vei găsi calul legat de iesle. 
Mergi în pace prietene: întrezăresc drumuri prielnice de primăvară pentru cal şi călăreţ.” 
Nobilul plecă. O bucată de drum îl însoţi bătrânul, care era un începător în învăţătură. 
Totul devenise liniştit. Când atinseră marginea pădurii strălucirea lunii şi a stelelor le lumina drumul. Mireasma florilor ce răsăreau se ridica din pieptul pământului. 
„Călătoreşte în primăvară”, salută bătrânul. 
Nobilul porni la drum. 
Fiecare pas era un cuvânt: 
Da, primăvară, acum te cunosc, 
Te cunosc abia de azi, 
Pe tine care aduci furtuna 
Şi flori în furtună

Adevarata dragoste

Moses Mendelsson,bunicul cunoscutului compozitor german,a fost  departe de a fi un bărbat chipeş.Pe lîngă faptul că era mic de statură,mai avea şi o cocoaşă grotească.
 Într-o zi el se duse în vizită la un negustor din Hamburg care avea o fată încîntătoare pe nume Frumtje.Moses se îndrăgosti nebuneşte de ea,însă Frumtje simţea numai repulsie la vederea înfîţişării lui nefericite.
   Cînd veni vremea să plece, Moses îşi luă inima în dinţi şi urcă în camera ei pentru a putea vorbi încă o dată cu ea.Fata era o apariţie încîntătoare, cerească, dar îl întristă profund pentru că refuza să se uite la el. După mai multe încercări de a înghega o conversaţie,Moses întrebă timid : "Tu crezi în căsătoriile care sînt sortite în Ceruri "
 " Da, răspunse ea uitînsu-se în continuare în jos.Dar tu  ?"
 " Şi eu cred, spuse el.Vezi tu,în Ceruri,la naşterea fiecărui băiat,Dumnezeu anunţă cu ce fată se va căsători el.Cînd m-am născut eu,mi s-a arătat viitoarea soţie.Apoi Dumnezeu a adăugat:< Dar soţia ta va fi cocoşată !>
  În acel moment am strigat: < O,Doamne,o femeie cocoşată ar fi o tragedie ! Te rog dă-mi mie cocoaşa şi lasă-i ei frumuseţea !> "
  Apoi Frumtje s-a uitat drept în ochii lui şi sufletul ei a fost copleşit de nişte amintiri care veneau de dincolo de vremuri.Ia întins mîna lui Moses şi mai tîrziu a devenit soţia lui devotată.

Adevaratu Eu

autor Alin Bălasoiu


"- Maestre, de ce parem cu totii la fel? De ce suntem imbracati la fel? De ce suntem cu totii rasi? De ce nu avem voie sa avem ceva diferit unul fata de altul?" intreba discipolul pe Maestrul sau.

"- Pentru ca noi aici dorim sa ne cunoastem intre noi de la suflet la suflet. Pentru ca adevaratul EU al fiecaruia este sufletul, atat si nimic altceva. Fiind cu totii la fel, perceptia noastra depsre ceilalti nu este distorsionata de nici o forma exterioara. Si asa avem sansa ca atunci cand vorbim cuiva, sa ne adresam cu adevart acelui suflet cu care dorim sa vorbim"

"- Pai cum are putea sa distorsioneze ceea ce eu cred despre un alt discipol daca ar fi imbracat altfel?"

"- Uite, am sa iti dau un exemplu care sper sa te faca sa intelegi mai bine ceea ce vreau sa iti spun.

Mai intai de toate trebuie sa confectionezi cateva perechi de ochelari cu lentilele colorate, fiecare lentila in alta culoare. Sa nu stergi lentilele, sa nu le cureti. Sa le lasi asa cum ies din mana ta."

Timp de 2 zile discipolul confectiona cu migala 5 perechi de ochelari. Fiecare lentila era colorata in alta culoare si avusese grija sa nu le stearga, asa cum ii spuse Maestrul.

"- Maestre, am adus ochelarii."

"- Bun. Uite-te acum la aceasta orhidee ", ii spuse Maestrul aratandu-i o frumoasa orhidee alba.

"- Uite-te atent la ea. Este alba si frumoasa, asa este?"

"- Da Maestre!"

"- Este cu adevarat o orhidee. Acum pune-ti un ochelar."

Discipolul il asculta, lua primul ochelar, l-a pus la ochi si dintr-o data, orhideea cea frumoasa deveni mai urata. Cu o lentila rosie si una verde si cu petele de maini pe lentile, imaginea era departe de ceea ce vazuse fara ochelari.

"- Ei, tocmai ti-ai pus ochelarul care reprezinta imbracamintea diferita a fiecarui discipol. Asta daca fiecare ar purta alt fel de haine. Mai pune un ochelar!"

Discipolul asculta si mai puse unul. De data aceasta orhideea era stramba si parca mai mica. Iar culorile erau de-a dreptul ciudate. Urata chiar!

"- Acum ti-ai pus ochelarul care reprezinta corpul celuilalt discipol, gras sau slab. Mai pune un ochelar!"

"- Acum ti-ai pus ochelarul corespunzator meseriei. Daca e medic sau avocat, invatator sau pantofar, ai pune alt ochelar cu alte culori, dar tot ar trebui sa pui"

Au continuat asa pana ce a avut toti cei 5 ochelari pusi pe nas.

Imaginea orhideei era acum atata de diferita fata de ce vedea fara toti acesti ochelari incat daca nu ar fi stiut ca se uita la o orhidee nu ar fi putut nici macar sa ghiceasca ce ar putea fi.

"- Iti multumesc Maestre! Am inteles. Daca doresc sa cunosc pe cineva cu adevarat trebuie sa imi dau jos toti acesti ochelari! Sa nu ma mai gandesc la celalalt ca este gras sau slab, ca este doctor sau pantofar, ca este de la oras sau de la sat , tanar sau batran, cu facultate sau fara…. Numai asa pot cunoaste celalat EU cu care stau de vorba!"


Tu cititorule, cand ti-ai "sters" ultima oara ochelarii???

Alegerea

George  este tipul de om pe care ţi-ar plăcea să-l urăşti: e întotdeauna bine dispus şi are întotdeauna ceva pozitiv de spus.

Dacă cineva îl întreabă cum ii merge, el răspunde:

"Dacă ar fi mai bine de atât, ar fi nevoie de doi oameni pentru atâta bine!"
E un optimist! Dacă un coleg are o zi rea, George reuşeşte întotdeauna să-l facă să vadă partea pozitivă a situaţiei.
Am devenit curios şi într-o zi l-am intrebat: 

"Nu înţeleg, nu este cu putinţă să fii optimist în toate zilele, tu cum reuşeşti?"
George îmi răspunse: 

"În fiecare zi când mă trezesc, ştiu că am două posibilităţi:
Pot să aleg să fiu bine dispus sau pot să aleg să fiu rău dispus. Şi aleg să fiu bine dispus. Când mi se întamplă ceva rău, pot să aleg între a fi o victimă sau pot să aleg să învăţ din ce mi s-a întâmplat. Şi eu aleg să învăţ.  De fiecare dată când cineva vine la mine să se lamenteze pentru ceva, pot să aleg între a-i accepta plângerile sau pot alege să-l ajut să vadă latura pozitivă a vieţii. Şi eu aleg întotdeauna  partea bună a vieţii."

"Dar asta nu este întotdeauna aşa de usor" i-am spus. 

"Ba da, zise George, întreaga viaţă este o problemă de opţiuni. Când îndepărtezi din viaţă tot ceea ce nu contează cu adevărat, totul devine o chestiune de opţiuni. Depinde de tine să alegi cum să reacţionezi la diverse situaţii, tu trebuie să decizi cum să-i laşi pe alţii să-ţi influienţeze atitudinea faţă de viaţă. Tu alegi să fii bine sau rău dispus. Până la sfârşit tu eşti acela care decizi cum să-ţi trăieşti viaţa".
Dupa această discuţie am pierdut legătura cu George, fiindcă mi-am schimbat locul de muncă, dar adesea, când mă regăseam gândindu-mă la cuvintele lui, atunci optam pentru ceva în viaţă în loc să reacţionez la evenimente.
Apoi am aflat că George a avut un accident groaznic la locul de muncă, a căzut de la 18 metri înălţime şi după o operaţie de 8 ore şi după o îndelungată spitalizare a ieşit având o placă de oţel în spate. 

M-am dus să-l văd şi l-am întrebat dacă se simte tot atât de bine. 

"Vrei să vezi cicatricile mele?"
"Dar cum faci să rămâi pozitiv dupa ce ţi s-a întâmplat? 

"În timp ce cădeam, primul lucru care mi-a venit în minte a fost fetiţa mea. Apoi, în timp ce zăceam pe pământ, mi-am zis că pot să aleg între a muri şi a trăi. Şi am ales să trăiesc." 

"Dar nu ţi-a fost frică?"
"Atunci când m-au dus la spital şi am văzut expresiile feţelor surorilor şi doctorilor, mi-a fost frică, fiindcă era de parcă se uitau la un om mort. Apoi un infirmier m-a întrebat dacă am alergie şi am răspuns: DA! Toţi m-au privit şi atunci am urlat: sunt alergic la gravitaţie! Toţi au izbucnit în râs şi eu le-am spus: acum operaţi-mă ca un om viu, nu ca pe unul care e deja mort!"
George m-a învăţat că în fiecare zi avem posibilitatea de a alege să trăim o viaţă deplină. Şi este inutil să fim mereu îngrijoraţi pentru mâine, fiindcă fiecare zi vine cu problemele ei cu care trebuie să trăim, şi mâine ne vom gandi la problemele de mâine.
La urma urmei, azi este ziua de mâine pentru care îţi făceai probleme ieri.

Acum ai doua opţiuni: să ştergi acest document sau să-l trimiţi celor pe care îi iubeşti.
Îţi spun ce am ales eu: voi trăi din plin fiecare zi, fiecare răsuflare, şi mai presus de toate, fiecare prietenie.
 
Pace ,Lumina si multa ,multa Iubire!

Secretul abundentei nelimitate

Există o povestire vedică străveche, despre un tânăr care a plecat în căutarea secretului abundenţei. A călătorit multe luni pe drumuri de ţară; într-o zi, pe când trecea printr-o pădure, s-a întâlnit cu un maestru spiritual, pe care l-a întrebat dacă ştie soluţia pentru a avea bogăţie nelimitată şi abundentă.

Maestrul spiritual i-a răspuns: “În inima fiecărui om sunt două zeiţe – Lakshmi, Zeiţa Bogăţiei, este generoasă şi frumoasă. Dacă o venerezi, îţi poate da comori şi bogăţii, dar este capricioasă şi îţi poate retrage sprijinul, fără avertisment. Cealaltă zeiţă este Saraswati, Zeiţa Înţelepciunii. Dacă o venerezi pe Saraswati şi i te dedici pentru a atinge înţelepciunea, Lakshmi va deveni geloasă şi îţi va acorda mai multă atenţie. Cu cât cauţi înţelepciunea, cu atât mai mult te va urmari Lakshmi, acoperindu-te cu bogăţii şi abundenţă.

În timp ce mulţi oameni îşi petrec viaţa urmărind-o pe Lakshmi – bani, case, maşini scumpe şi alte simboluri ale bogăţiei – adevărata abundenţă nu se referă la împlinirea listei de dorinţe ale eu-lui într-un interval de timp; este să ştii că eşti conştiinţă pură, potenţialitate pură. Sentimentul de sine se extinde dincolo de identificarea cu eu-l şi cu corpul fizic, iar tu te trezeşti la natura ta spirituală esenţială. În starea de conştiinţă extinsă, te eliberezi de credinţele limitative şi de frici, permiţându-i câmpului infinit de inteligenţă să îţi îndeplinească nevoile şi dorinţele, cu uşurinţă, fără efort.

În actualul climat economic, hipnoza în masă bazată pe frică şi lipsuri este aproape irezistibilă. În loc să-ţi consumi energia mentală cu griji, concentrează-te să-ţi cultivi bogţia spirituală, entuziasmul şi dorinţa de a-ţi împlini potenţialul. Cum faci asta? Meditând, conectându-te la natura ta adevarată, căutând înţelepciunea şi practicând ceea ce eu numesc Cele Şapte Legi Spirituale ale Succesului. Acestea sunt legile universale ale conştienţei, care guvernează orice proces creativ – de la naşterea unui copil, până la naşterea unei galaxii. Atunci când te aliniezi cu legile cosmice, devii abundenţa firească vieţii.

Abundenţa poate veni sub forma de prietenie, înţelepciune, bani, exprimare creatoare, sănătate de fier, relaţii de iubire, energie mentală şi entuziasm, pace mentală şi în infinite alte moduri. Dar, oricum s-ar manifesta bogăţia, aceste efecte sunt roadele spontane ale trezirii spirituale – nu sunt ele cele căutate. Bani, realizări, premii – toate acestea sunt produse secundare ale darului adevărat al vieţii: dezvăluirea divinităţii din tine.

Cu iubire,
Deepak Chopra

Articol preluat de pe site-ul http://www.ozibuna.net/cartea-cu-povesti/68-secretul-abundentei-nelimitate.html

Eliberarea femeii

Eliberarea femeii, un punct de vedere gresit Exista un anumit mod de a intele lumea, acceptat atat de femei, cat si de barbati. Exista femei care vor sa fie independente, dar nimic nu le inspaimanta mai mult decat faptul de a nu apartine nimanui. O femei necasatorita se simte demna de compatimire, dar un barbat necasatorit este considerat demn de invidie. Femeia vrea incontestabil sa-si cladeasca soarta cu propriile maini, dar foarte multe femei, daca se impotmolesc, spun: "Sunt numai o femeie". In general, nu exista tineri care sa-i lege proiectele vietii lor de ideea: "Ma insor", dar mai exista inca destule tinere care isi leaga viata de ideea: "Ma marit", facandu-si din casatorie o cariera. Femeia legata de camin prin maternitate a fost identificata cu ideea de slabiciune, a fost considerata o fiinta tematoare, pasiva, avand nevoie de protectie nu numai fizica, dar si morala, sociala, juridica. Multi oameni mai au inca tendinta de a desconsidera o femeie inteligenta, cultivata, activa, pentru ca nu se conformeaza stereotipului feminin, asa cum exista tendinta de a dispretui un barbat sensibil si bland pentru ca nu corespunde ideii preconcepute despre virilitate. In societatea actuala, barbatii care reusesc sunt barbatii "virili", adica ambitiosi, agresivi, fara scrupule, cei care alearga dupa bani, onoruri, glorie; barbatii modesti, generosi, sensibili, dezinteresati sunt considerati efeminati. Pentru multi barbati inca, femeia care le maguleste orgoliul este foarte frumoasa, eleganta, mama buna, sotie fidela, dar totodata pasiva, ignoranta, capricioasa. Este inca des intalnita ideea ca feminitatea este sinonima cu pasivitatea, slabiciunea, prostia si imoralitatea. "Visul" femeii Femeile insele, conditionate prin educatie si societate, au sfarsit prin a-si accepta deprecierea in totalitate. Dispretul fata de femeie este inca viu la ambele sexe; exista multe femei care nu se accepta ca femei, fiind convinse ca a fi barbat este o favorizare a sortii. Menstruatia, nasterile, menopauza au creat prejudecata ca o femeie este o fiinta care depinde de trup si de natura si deci ea nu se poate ridica pana la culmile inteligentei, creativitatii, spiritualitatii, rezervate barbatilor. Pentru a se conforma "noii imagini" a feminitatii, multe femei isi petrec putinele lor ore libere citind reviste stupide, alergand prin magazine, facandu-si rochii care se demodeaza in cateva luni, exagerand prin grija fata de propria coafura, creindu-si astfel o existenta plina de griji frivole. Aceasta le consuma timpul necesar pentru autocunoastere si desavarsire si le impiedica sa se gandeasca in mod profund la scopul vietii lor. O greseala actuala frecventa este ca femeia, pusa in inferioritate secole de-a lungul, sa doreasca superioritatea masculina, pe care o confinda cu libertatea adevarata, cu realizarea personala. Femeia viseaza sa-l inlocuiasca pe barbat, sa devina o amazoana, dar aceasta nu inseamna a rezolva problema, ci a inversa rolurile. Dar, desi intre barbati si femei exista diferente biologice care imprima comportamente diferite in anumite imprejurari, aceste diferente sunt minime raportate la ceea ce barbatul si femeia au in comun ca fiinte umane. Eliberarea femeii de aceste prejudecati nu este un eveniment izolat, ea este legata de toate fiintele umane. Maretia femeii conduce lumea catre Divinitate Cele mai multe femei nu-si cunosc posibilitatile, multe au fost lasate in ignoranta, altele au renuntat la studii la nasterea primului copil, si multe alte femei nu au nici un fel de pregatire profesionala. Cum sa devii independenta, cum sa ai o activitatea creatoare, cand sufletul si mintea ta sunt lasate in paragina, cand nu le plivesti de buruieni, nici nu le cultivi? Iar pentru femeile care au aceste capacitati, problema consta in a sti sa reziste societatii, a avea indrazneala de a se deschide catre adevarata lor menire, intrezariti de-a lungul istoriei omenirii. In unele perioade, femeia nu era privita ca o fiinta umana; ea intruchipa Fecunditatea, Pamantul, Natura, viata. Identificata cu divinitatile reprezentand aceste entitati, ea era considerata sacra. In numeroase epoci, femeia a fost adorata. Ea este, in functie de epoca si de civilizatie, zeita, Preoteasa (Vestalele, Pitia), ea este Muza, Silfida; ea personifica Frumusetea, Gratia, Blandetea, Duiosia; ea este Mama, Sotia, Iubita, Cea care il conduce pe barbat la Dumnezeu. Ea este incarnarea Absolutului si are misiunea de a orienta lumea catre Realitatea Ultima Suprema. Prin Femeie straluceste spiritul Realitatii Universale; prin Femeie, Universul este cel care vine in intampinarea barbatului. Maretia femeii este aceea de a conduce lumea catre Divinitate. Femeia are in mana ascensiunea omenirii catre Lumina Divina, prin spiritualizarea profunda a vietii si totodata posibilitatea de a duce omenirea la esec, prin amplificarea tendintelor sale inferioare. Intotdeauna femeia se inalta sau decade, pentru ea nu exista cale de mijloc. Sensul spiritual al vietii unei femei Trezirea calitatilor specific feminine reprezinta in cazul unei femei daruirea catre viata. Femeia nu poate sa-si gaseasca implinirea in afara fiintei sale, ci doar prin acceptarea ei deplina si constienta. Iar acceptarea nu inseamna doar constatarea faptului ca este fiziologic femeie, ci constientizarea calitatilor specific feminine in propria fiinta si a rolului ei profund transformator in aceasta lume. Sensul spiritual al vietii ei este cel de a transforma viziunea limitata a oamenilor despre esenta lumii, prin manifestarea minunata a Feminitatii. Femeia cuprinde in fiinta sa Principiul Creator al Universului, principiu care pune totul in miscare, care anima si manifesta. In epoca actuala, femeile au au o mai mare deschidere catre planurile spirituale decat barbatii, dar neconstientizandu-si puterea si dinamismul ce pot impulsiona si trezi lumea intreaga, se complac in slabiciune si inertie, se pierd in lucruri marunte, neinsemnate, accepta totul fara ca macar sa-si puna problema de a transforma ceva, pentru ca nu stiu ca se poate si altfel! Este timpul ca femeia sa invete sa se cunoasca mai bine, sa-si aduca aminte de lumina din sufletul ei si sa o recunoasca si in cei din jur. Este timpul ca ea, prin stralucirea fiintei sale, sa arate barbatului calea spre lumina si impreuna, imbogatiti prin iubire si unire, sa se inalte in Taramul Nemuririi. Nicoleta M. - Revista "Elixirium" nr. 1

Articol preluat de pe site-ul http://seductiatrupului.ro/spiritualitatea-femeii/eliberarea-femeii.html