Rugaciune pentru iubire

Rugăciune pentru iubire


Acesta este cel mai mare secret al succesului dintre acele ce se pot spune în cuvinte. Un braţ viguros poate sparge un scut şi chiar să ia viaţa cuiva, însă doar nevăzuta putere a iubirii poate deschide inimile oamenilor; şi până nu voi stăpâni această artă, nu voi fi mai mult decât un iubitor de mărunţisuri. Voi face din iubire cea mai puternică armă şi nici unul dintre cei pe care îi voi provoca nu se va putea apăra de forţa ei.
Argumentele i-ar putea contrazice; vorbele mele i-ar putea face bănuitori, chipul meu i-ar putea face să mă suspecteze, totuşi iubirea mea va topi toate inimile ca un soare ale cărui raze desgheaţă pământul îngheţat.
Şi cum voi face astea? De acum înainte, voi privi toate lucrurile cu iubire şi mă voi naşte din nou. Voi iubi soarele, pentru că îmi încălzeşte corpul; voi iubi ploaia pentru că îmi purifică spiritul; voi iubi lumina pentru că îmi arată calea; voi iubi şi întunericul, pentru că îmi arată stelele. Voi spune bun-venit fericirii, pentru că mă face mărinimos; şi voi îndura tristeţea, pentru că îmi deschide sufletul. Voi aprecia recompensele, dacă ele mi se cuvin; voi spune bun-venit şi piedicilor, pentru că ele sunt cele ce mă întăresc.
Îmi voi iubi duşmanii, şi ei îmi vor deveni prieteni; îmi voi încuraja prietenii, şi ei îmi vor deveni fraţi; voi căuta întotdeauna motive să binecuvântez; niciodată nu îmi voi găsi scuze să bârfesc. Când voi fi tentat să critic, mă voi înfrâna; când voi merge la rugăciune, îmi voi înălţa vocea din toate puterile.
Oare ceea ce spun păsările, vântul, marea şi întreaga natură nu este o rugăciune către Creator? Nu pot vorbi Creatorului în acelaşi mod?De acum înainte îmi voi aminti acest secre, iar el îmi va transforma viaţa.
Şi cum voi face? Voi iubi toţi oamenii, pentru că fiecare are calităţi care merită admirate, chiar dacă uneori ele sunt ascunse. Cu iubire voi sfărâma zidul de suspiciune şi ura pe care l-au construit în jurul inimii lor şi în loc voi construi poduri, astfel ca iubirea mea să intre în sufletul lor.
Voi iubi pe cei cu voinţa puternică, pentru că ei mă pot inspira. Îi voi iubi pe cei care eşuează, pentru că ei mă pot învăţa. Voi iubi regii, pentru măreţia lor, îi voi iubi pe cei umili, pentru că sunt divini. Îi voi iubi pe cei bogaţi, pentru singurătatea lor; îi voi iubi şi pe cei săraci, pentru simplitatea lor. Îi voi iubi pe cei tineri pentru încrederea pe care o au; îi voi iubi pe cei bătrâni, pentru înţelepciunea pe care o dăruiesc. Îi voi iubi pe cei frumosi, pentru armonia lor. Îi voi iubi pe cei urâţi, pentru sufletul lor însetat de pace.
Dar cum voi întâmpina reacţiile celorlalţi? Cu iubire. Tot aşa cum iubirea este arma care deschide sufletele oamenilor, ea este şi scutul care respinge săgeţile urii şi suliţele furiei. Răutatea şi descurajarea se vor izbi de noul meu scut şi vor deveni mai blânde decât ploaia de primăvară. Scutul mă va proteja de mijlocul lumii şi mă va sprijini când voi fi singur.
Şi cum voi întâmpina pe cei care mă vor înfrunta? Într-un singur fel: în linişte, rostind în sinea mea „Te iubesc”. Astfel spuse, în linişte, aceste cuvinte vor străluci în ochii mei, sprâncenele se vor descreţi, zâmbetul îmi va reveni pe buze şi vocea mea va deveni mai profundă; iar inima lor se va deschide. Şi cine va fi acela care nu va primi ceea ce ofer eu când inima lui îmi va simţi dragostea?
Şi mă voi iubi pe mine însumi - Sinele meu.Atunci voi veghea orice intră în trupul, mintea şi sufletul meu.Niciodată nu voi fi prea îngăduitor cu dorinţele trupului, ci mai degrabă voi avea grijă de el prin moderaţie. Nu-i voi îngădui minţii mele să fie atrasă în slăbiciune sau în deznădejde, ci mai degrabă o voi înălţa către cunoaştere şi înţelepciune.Nu voi permite vreodată sufletului meu să se complacă în mulţumiri deşarte, ci mai degrabă îl voi hrăni cu meditaţie şi rugăciune. Nu voi permite inimii mele să devină mică şi amară, ci o voi deschide tuturor, iar ea va creşte şi va cuprinde tot Pământul.
De acum înainte voi iubi întrega creaţie. Din această clipă voi arunca din mine orice ură, pentru că nu am timp de ură, ci doar de iubire.Iubirea intensă cheamă iubire.Nu este atăt de important să fii iubit, cât să iubeşti – cu toată iubirea şi cu toată fiinţa ta.
Astăzi încep o viaţă nouă! Fiindcă fiecare zi e o nouă viaţă pentru mine. Şi îmi făgăduiesc cu sfinţenie că nimic nu va întârzia creşterea noii mele vieţi. Astăzi încep o nouă viaţă a iubirii. Voi merge cu fruntea sus printre oameni. Şi ştiu că, atunci când vreau cu adevărat ceva, întregul Univers participă la realizarea visului meu.

AM CAUTAT IUBIREA .....

                               de Costache Ioanid (1912 - 1987) a fost unul dintre cei mai cunoscuți poeți creștini romani, atat in Romania cat și in strainatate)

Am cautat iubirea ca pe-o cetate sfanta
ca pe un cer de cantec in lumea de dureri.
Am dat navala-n lume spre tot ce ochiu-ncanta.
Si-am intalnit durerea. Dar cerul nicaieri.

Am cautat iubirea ca patrie voioasa
ca pe-un pamant edenic de pace troienit,
sa spun odata clipei: "Ramai, esti prea frumoasa!"
Si-am strabatut pamantul, dar pace n-am gasit.

Am cautat iubirea ca pe un cer al firii.
Si-am vrut sa-i ies in cale cu ramuri de finic,
sa sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Si-am spart in tandari cupa, caci n-am gasit nimic.

Am cautat zadarnic. Dar intr-o primavara,
am intalnit in cale deodata un drumet.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povara,
o sarcina de zdrente si cioburi fara pret.

Trecea pe-o cararuie intampinand batjocuri,
lasand sa-i rupa cainii din haina cate-un fald.
Urca pe colti de stanca. Si-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sange cald.

Si totusi in privire avea un cer de taina
cum n-am vazut in lume in ochii nimanui.
Si-am vrut sa-i smulg povara. Dar am cazut cu spaima,
caci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degraba si L-am ajuns din urma
sa aflu ce comoara in sarcina a strans.
Dar am simtit ca viata ca de-un prapad se curma,
cand am privit prin zdrente cutremurat de plans.

Caci se vedea-n comoara un clocot ca de cloaca,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar si putred in lumea asta-ntreaga
vuia strivind grumazul sarmanei Lui fapturi.

-Dar unde duci straine povara Ta ciudata,
povara de osanda sub care-atat Te-apleci?
am intrebat drumetul. Si El mi-a spus in soapta:
-Spre apele uitarii, ca s-o arunc pe veci...

-Dar tu, vorbi strainul, urcand incet privirea,
dar tu pe cine cauti innourat si crunt?
-Eu... am soptit in sila, eu... cautam iubirea...
-Iubirea? ... fu raspunsul strainului. Eu sunt...
 

Povestea celor trei porti

Un rege avea un fiu deştept şi curajos. Ca să-l pregătească pentru a înfrunta viaţa, îl trimise la un bătrân înţelept. 

- Luminează-mă: ce trebuie să ştiu în viaţă? 
- Vorbele mele se vor pierde precum urmele paşilor tăi pe nisip, dar o să-ţi dau totuşi câteva sfaturi. În drumul tău prin viaţă vei întâlni trei porţi. Citeşte ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorinţă mai puternică decât tine te va împinge să le urmezi. Nu încerca să te întorci, căci vei fi condamnat să retrăieşti din nou şi din nou ceea ce încerci să eviţi. Nu pot să-ţi spun mai mult. Tu singur trebuie să treci prin asta, cu inima şi cu trupul. Acum du-te! Urmează drumul acesta drept din faţa ta. 

Bătrânul înţelept dispăru şi tânărul porni pe drumul vieţii. Nu după mult timp, se găsi în faţa unei porţi mari, pe care se putea citi: 

SCHIMBĂ LUMEA. 

Asta era şi intenţia mea, gândi prinţul, căci chiar dacă sunt lucruri care îmi plac pe această lume, altele nu-mi convin deloc. 
Atunci începu prima sa luptă. Idealul său, abilitatea şi vigoarea sa îl împinseră să se confrunte cu lumea, să întreprindă, să cucerească, să modeleze realitatea după dorinţa sa. El găsi plăcerea şi beţia cuceritorului, dar nu şi alinarea inimii. Reuşi să schimbe câteva lucruri, dar multe altele îi rezistară. 

Anii trecură. Într-o zi îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept care-l întrebă: 
- Ce-ai învăţat tu pe acest drum? 
- Am învăţat să deosebesc ceea ce e în puterea mea de ceea ce îmi scapă, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine. 
- Bine, zise bătrânul. Utilizează-ţi forţele pentru ceea ce stă în puterea ta şi uită ceea ce-ţi scapă printre degete. 

Şi dispăru. 

Puţin după această întâlnire, prinţul se găsi în faţa celei de-a doua porţi pe care stătea scris: 

SCHIMBĂ-I PE CEILALŢI. 

Asta era şi intenţia mea, gândi el. Ceilalţi sunt sursa de plăcere, bucurii şi satisfacţii, dar şi de durere, necazuri şi frustrări. 
El se ridică deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i plăcea la cei din jurul sau. Încerca să le pătrundă în caracter şi să le extirpeze defectele. Aceasta fu a doua luptă a sa. 

Într-o zi, pe când medita asupra utilităţii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalţi, îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă: 
- Ce ai învăţat tu, deci, pe acest drum? 
- Am învăţat că nu ceilalţi sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfacţiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumină. În mine, prind rădăcină toate aceste lucruri. 
- Ai dreptate, spuse bătrânul. Prin ceea ce ceilalţi trezesc în tine, ei te descoperă în faţa ta. Fii recunoscător celor care fac să vibreze în tine bucuria şi plăcerea, dar şi celor care fac să se nasca în tine suferinţa sau frustrarea, căci prin ei viaţa îţi arată ce mai ai încă de învăţat şi calea pe care trebuie s-o urmezi. 

Nu după multă vreme, prinţul ajunse în faţa unei porţi pe care scria: 

SCHIMBĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI. 

Dacă eu sunt cauza problemelor mele, atunci înseamnă că asta îmi rămâne de făcut, îşi zise el şi începu lupta cu el însuşi. 
El caută să pătrundă în interiorul său, să-şi combată imperfecţiunile, să-şi înlăture defectele, să schimbe tot ce nu-i plăcea în el, tot ce nu corespundea idealului său. 
După câţiva ani de luptă cu el însuşi, după ce cunoscu câteva succese, dar şi eşecuri şi rezistenţă, prinţul îl întâlni iarăşi pe bătrânul înţelept, care-l întrebă: 
- Ce ai învăţat tu pe acest drum? 
- Am învăţat că există în noi lucruri pe care le putem ameliora, dar şi altele care ne rezistă şi pe care nu le putem învinge. 
- Aşa este, spuse bătrânul. 
- Da, dar m-am săturat să lupt împotriva a tot, a toţi şi chiar împotiva mea! Oare nu se termină niciodată? Îmi vine să renunţ, să mă dau bătut şi să mă resemnez. 
- Asta va fi ultima ta lecţie, dar înainte de a merge mai departe, întoarce-te şi contemplă drumul parcurs, răspunse bătrânul şi apoi dispăru. 

Privind înapoi, prinţul văzu în departare spatele celei de-a treia porţi pe care stătea scris: 

ACCEPTĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI. 

Prinţul se mira că n-a vazut cele scrise atunci când a pătruns prima dată prin acea poarta, dar în celălalt sens. 
În luptă devenim orbi, îşi spuse el. Şi mai văzu zăcând pe jos, peste tot în jurul lui, tot ce a respins şi a învins în luptă cu el însuşi: defectele, umbrele, frica, limitele sale. 
Le recunoscu pe toate şi învăţă să le accepte şi să le iubească. Învăţă să se iubească pe el însuşi, fără să se mai compare, să se judece, să se învinovăţească. 

Îl intalni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă: 
- Ce-ai învăţat în plus pe acest drum? 
- Am învăţat că urând sau detestând o parte din mine înseamnă să mă condamn să nu fiu niciodată de acord cu mine însumi. Am învăţat să mă accept în totalitate, necondiţionat. 
- Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie să-l uiţi în viaţă, acum poţi merge mai departe. 

Prinţul zări în departare cea de-a doua poartă, pe spatele căreia scria: 

ACCEPTĂ-I PE CEILALŢI. 

Şi în jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a întâlnit în viaţa sa, pe cei pe care i-a iubit şi pe cei pe care i-a urât, pe cei pe care i-a ajutat şi pe cei pe care i-a înfruntat. Dar spre surpriza sa, acum era incapabil să le vadă imperfecţiunile, defectele, lucrurile care altădata îl deranjau enorm şi impotriva cărora luptase. 

Bătrânul înţelept apăru din nou şi-l întrebă: 
- Ce-ai învăţat mai mult decât prima dată pe acest drum? 
- Am învăţat că fiind în acord cu mine însumi, nu mai am nimic de reproşat celorlaţi şi nici nu mă mai tem de ei. Am învăţat să-i accept şi să-i iubesc aşa cum sunt. 
- Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie să-l ţii minte. 

Continuă drumul. Prinţul zări prima poartă, prin care trecuse cu mult timp în urmă, şi văzu ceea ce era scris pe spatele ei: 

ACCEPTĂ LUMEA. 

Privi în jurul său şi recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucerească, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina şi frumuseţea tuturor lucrurilor, de perfecţiunea lor. 
Era totuşi aceeaşi lume de altă dată. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi bătrânul, care-l întrebă: 
- Ce-ai învăţat pe drumul acesta? 
- Acum am învăţat că lumea este oglinda sufletului meu. Că eu nu văd lumea, ci mă văd în ea. Când sunt fericit, lumea mi se pare minunată, când sunt necăjit, lumea îmi pare tristă. Ea nu este nici veselă, nici tristă. Ea există, atât. Nu lumea mă necăjea, ci starea mea de spirit şi grijile pe care mi le făceam. Am învăţat să o accept fără să o judec, fara nici o condiţie. 
- Acesta este cel de al treia lucru important pe care nu trebuie să-l uiţi. Acum eşti împăcat cu tine, cu ceilalţi şi cu lumea! 
Eşti pregătit să porneşti spre ultima încercare: trecerea de la liniştea împlinirii, la împlinirea liniştii, spuse el şi dispăru pentru totdeauna.

“Daca vrei sa trezesti intreaga umanitate, atunci trezeste-te tu pe de-a-ntregul; daca vrei sa elimini suferinta din lume, atunci elimina tot ce este intunecat si negativ in tine.

Cu adevarat, cel mai mare dar pe care il ai de oferit este propria ta transformare!”

Lao Tzu

Puterea de a-ti asuma propria poveste

Debbie Ford :“Secretul Umbrei"

http://leokamarius.blogspot.com/

  Frica noastră de schimbare, de a păşi în sfera unor noi realităţi, este atât de adâncă, încât ne agăţăm cu disperare de lumea pe care o cunoaştem. Adeseori confundăm familiaritatea cu siguranţa. Confortul perceput a ceea ce este familiar ne face să trăim iluzia propriilor poveşti. Însă întrebarea asupra căreia ar trebui să meditam este: Suntem cu adevărat în siguranţă, în cadrul acestor poveşti? În loc să riscăm, ne agăţăm de ceea ce avem şi ne opunem incertitudinii necunoscutului. 

Am citit cândva o poveste despre o femeie care a înotat de-a lungul unui lac, ţinând o piatră în mână. Când această femeie s-a apropiat de mijlocul lacului, a început să se scufunde din cauza greutăţii pietrei. “Aruncă piatra!”, i-au strigat nişte oameni care priveau de pe mal. Însă femeia a continuat să înoate, dispărând din când în când sub apă. “Aruncă piatra!”,  strigau mai puternic cei care priveau. Femeia a ajuns în centrul lacului şi părea că nu mai are putere. Din nou, oamenii o îndemnau: “Aruncă piatra!” În clipa în care femeia a dispărut sub apă pentru ultima oară, au auzit-o spunând: “Nu pot. Este a mea.”

Majoritatea dintre noi am petrecut prea mult timp împotrivindu-ne dramelor şi nu am căutat înţelepciunea din fiecare dintre aspectele, credinţele şi circumstanţele nedorite.

Împotrivirea ne închide în interiorul durerii emoţionale a unei situaţii, în realitatea pe care vrem cel mai mult să o schimbăm. Rezistenţa apare din dorinţa ca situaţia şi circumstanţele din prezent să fie diferite. Până şi cea mai mică năzuinţă ca lucrurile să se schimbe poate crea stări multiple de împotrivire interioară. Fie că ne opunem întregii poveşti sau doar unei anumite părţi, această rezistenţă ne creează dezechilibre lăuntrice. Actionează pe post de lipici, ataşându-ne chiar de sentimentele şi credinţele de care vrem cel mai mult să scăpam. Deşi pare o acţiune inversă, primul lucru pe care trebuie să-l facem pentru a ne vindeca este să acceptăm tot ce am respins. Persistă ceea ce respingeţi. Dacă interpretaţi această frază cu inima, veţi avea puterea  de a face schimbări permanente şi sănătoase în toate domeniile existenţiale. Chiar dacă îi învăţ mereu pe ceilalţi să se accepte în totalitate, majoritatea oamenilor continuă să-şi urască unele aspecte din viaţă. Nu contează ipostazele despre care este vorba – relaţiile, părinţii, felul în care arată trupul sau veniturile – deoarece împotrivirea şi vindecarea nu se împacă. Aşadar, în cazul în care alegeţi să respingeţi ceva  în viaţă – dacă judecaţi, urâţi sau dispreţuiţi acel aspect – vă garantez că problema va persista.

Împotrivirea ne neagă linistea interioară şi finalul fericit pe care ni-l dorim. Este motivul pentru care rămânem mereu la fel. A ne opune în a păşi mai departe şi în a ne înfrunta problemele reprezintă cauza comportamentelor noastre repetitive. Respingerea a ceea ce este ne goleşte de energie vitală şi ne blochează fluxul natural al evoluţiei.

Împotrivirea noastră este declanşată ori de câte ori considerăm că ceva nu este în regulă cu noi înşine, cu ceilalţi şi cu lumea în care trăim. Credinţa interioară care ne fixează împotrivirea spune: N-ar trebui ca lucrurile să arate aşa.  Ne cheltuim apoi toată energia străduindu-ne să ne modificăm realitatea circumstanţelor. Vă pot spune cu siguranţă un singur lucru: respingerea a ceea ce este nu va face ca problemele să dispară. Pentru a ne transcende suferinţa, trebuie să ne depăşim instinctul de a ţine strâns şi, totodată, să ne predăm alternativei de a nu mai opune rezistenţă. Orice dorim să schimbăm, lucrurile de care ne este frică, care ne supără sau refuzăm să le acceptăm, ne vor menţine legaţi de trecut, ataşaţi de poveştile noastre şi de credinţele umbrei care le conduc.

Abandonarea în faţa a ceea ce este ne cere să ne înmuiem inimile, să renunţăm la aşteptările care subzistă în poveştile noastre şi să acceptăm orice ne prezintă viaţa. Renunţarea în faţa tuturor ingredientelor care ne alcătuiesc viaţa ne invită să ne ascultăm cu urechi sincere mesajul mai adânc al durerii, fără să fim opriţi de concluziile obişnuite emise de Cutia Umbrei. Numai atunci când vom accepta faptul că ne agăţăm de confortul poveştilor noastre, vom putea renunţa la a mai opune rezistenţă şi vom dobândi înţelepciunea provenită din experienţele de viaţă.

Doar prin luarea unei noi decizii de a ne folosi poveştile ca să ne iubim pe noi înşine, mai degrabă decât să ne pedepsim prin intermediul lor, vom reuşi să ne eliberăm pentru a le utiliza în scopul în care au fost create. Vă promit că, dacă nu mai opuneti rezistenţă, dacă vă daţi demisia din poziţia de Director General al Universului şi renunţaţi la rolul principal al dramei voastre, viaţa vi se va simplifica şi veţi reuşi să vă auziţi chemarea profundă a sufletului.

Revendicarea propriei puteri

Dacă aş putea schimba doar una dintre problemele omeneşti, aş izbăvi toată lumea de suferinţa de nesuportat de a fi victimă. Problema la această dorinţă este că nu am puterea de a elibera pe nimeni de nimic, inclusiv de starea de a fi o victimă. Numai voi vă puteţi elibera pe voi înşivă. Orice persoană pe care am întâlnit-o are o poveste despre cum a fost cândva victimizată. Mulţi dăm vina pe părinţii noştri, în timp ce alţii îi învinuiesc pe profesori, pe foştii parteneri, pe liderii religioşi, pe prieteni sau pe bunici. Mulţi considerăm că am fost trataţi rău la serviciu, că familia a profitat de noi, că am fost abandonaţi de către Dumnezeu, sau victimizati de viaţă în general. Povestea de a fi victimă ne spune că undeva pe parcursul drumului ni s-a făcut un rău şi că aceasta este cauza durerii. Iată un scenariu care ne va limita şi ne va lipsi de puterea personală, atât timp cât vom continua să credem în el.

Mulţi am adunat dovezi serioase pentru a ne valida percepţia că suntem o victimă a vieţii. Iar aceasta este, cu siguranţă, una dintre modalităţile prin care ne putem privi existenţa. Dacă o privim din perspectiva că nu suntem co-creatorii propriei realităţi, atunci ni s-a creat o nedreptate. Însă, dacă ne schimbăm viziunea, descoperim o realitate mai puternică şi mai amplă care ne spune că suntem co-creatorii existenţei noastre. Prin această nouă perspectivă, putem accepta tot ce ni s-a întâmplat ca fiind exact ceea ce am avut nevoie pentru a înflori la adevăratul nostru potenţial şi a merge mai departe în viaţă. Atâta timp cât vom dori să obţinem ceva de la poveştile noastre, nu vom reuşi vreodată să ieşim din sfera lor. Fără să ne dăm seama măcar, majoritatea dintre noi ne simţim foarte bine atunci când dăm vina pe ceilalţi. Există o satisfacţie interioară ce provine din arătarea cu degetul şi din atribuirea vinei. Facem orice pentru a evita să ne asumăm responsabilitatea rolului din drama noastră.

Dar a considera că ceilalţi greşesc şi a nu renunţa la durerea din trecut ne fac să ne condamnăm la o viaţă de limitări şi de nefericire. Şi, atâta vreme cât dăm vina pe alţii pentru ceea ce ni se întâmplă, nu avem libertate, deoarece resentimentele ne ţin legaţi de acei oameni şi de acele circumstanţe care nu ne plac. Atâta timp cât vom purta acea sămânţă a resentimentului în inimă, va trebui să ne creăm un fel de durere, dramă sau nemulţumire în viaţă pentru a menţine jocul vinei. Mulţi dintre noi şi-au luat un adevărat angajament interior  de a spune: “Uite ce mi-ai facut…”  Indiferent cât de mult ne luptăm în lumea exterioară pentru a ne face vieţile minunate, acest angajament interior de a-i face pe ceilalţi vinovaţi va învinge, în cele din urmă. Ne va dirija comportamentul şi ne va crea experienţa care să ne demonstreze că avem dreptate: că ni s-a creat o nedreptate şi că, într-un fel, acea inechitate ne-a deteriorat capacitatea de a ne manifesta rezultatele dorite. Atâta vreme cât suntem hotărâţi să fim victimele altei persoane, va trebui să găsim o cale de a ne autosabota, pentru a ne justifica resentimentele.

Singura ieşire din această capcană este să vă asumaţi responsabilitatea. La un nivel mai profund, evităm să ne luăm întreaga răspundere pentru întâmplările din viaţă. Facem acest lucru deoarece, prin asumarea responsabilităţii, simţim adesea că absolvim de vină pe cineva care ne-a rănit. Însă, în realitate, asumarea responsabilităţii este unica modalitate prin care ne putem absolvi noi înşine de acea vină. De fapt, vom constata că aptitudinile pe care ni le-am dezvoltat, ca şi durerea acută, au fost părţi necesare ale procesului prin care am trecut. Asumarea adevăratei responsabilităţi constituie un proces şi e unica modalitate de a ieşi din postura de victimă. Presupune să recunoaştem că suntem co-creatorii dramelor pe care le-am trăit. Asumarea responsabilităţii ne cere să extragem înţelepciunea din experienţele de viaţă şi să descoperim darurile pe care le au de oferit şi să învăţăm lecţiile dureroase din fiecare experienţă.

Responsabilitatea este destinaţia supremă, însă dacă avem resentimente profunde, trebuie să le găsim şi să le tratam. Altfel, vor continua să ne otrăvească psihicul, să ne saboteze valoarea de sine şi să ne distugă viaţa visurilor noastre. Vom rămâne în sfera poveştii proprii până când vom extrage lecţiile şi înţelepciunea de care avem nevoie, astfel încât să oferim lumii contribuţia noastră unică. Este important să înţelegem că noi suntem cei care ne-am creat dramele – cu toată măreţia şi disperarea lor – în scopul de a învăţa lecţiile necesare. Poveştile conţin întreaga înţelepciune de care avem nevoie, pentru a deveni oamenii care dorim să fim.

Lecţiile fiecăruia diferă. Fiecare a înregistrat alte succese şi eşecuri şi a avut lecţii distincte de învăţat. Însă călăuzirea Divină ne-a folosit în fiecare existenţă a vieţii, arătându-ne mai clar cine suntem şi oferindu-ne exact ce avem nevoie pentru a ne îndeplini scopul unic. Poveştile din viaţa fiecăruia ne-au echipat cu un anumit set de aptitudini şi cu o anume înţelepciune pe care trebuie să o aducem în lume.

Pentru a trăi în afara poveştilor personale, trebuie să trecem cu îndrăzneală prin vieţile noastre pline de drame şi să începem procesul de acceptare şi de iubire a tot ceea ce suntem şi a ceea ce nu suntem. Trebuie să ne facem timp pentru a ne analiza fiecare capitol din viaţă, dezvăluind locurile în care suntem încă blocaţi, răniţi sau incompleti. Trebuie să ne luăm angajamentul de a renunţa la resentimente şi la învinuirea celorlalţi pentru starea în care se află viaţa noastră. Trebuie să fim dispuşi să ne asumăm responsabilitatea pentru circumstanţele curente şi să dăm drumul la tot bagajul pe care încă îl mai purtăm din trecut. Trebuie să ne luăm angajamentul de a păşi pe calea dramelor personale şi de a ne împăca pentru totdeauna cu poveştile noastre!