Rugaciune pentru iubire

Rugăciune pentru iubire


Acesta este cel mai mare secret al succesului dintre acele ce se pot spune în cuvinte. Un braţ viguros poate sparge un scut şi chiar să ia viaţa cuiva, însă doar nevăzuta putere a iubirii poate deschide inimile oamenilor; şi până nu voi stăpâni această artă, nu voi fi mai mult decât un iubitor de mărunţisuri. Voi face din iubire cea mai puternică armă şi nici unul dintre cei pe care îi voi provoca nu se va putea apăra de forţa ei.
Argumentele i-ar putea contrazice; vorbele mele i-ar putea face bănuitori, chipul meu i-ar putea face să mă suspecteze, totuşi iubirea mea va topi toate inimile ca un soare ale cărui raze desgheaţă pământul îngheţat.
Şi cum voi face astea? De acum înainte, voi privi toate lucrurile cu iubire şi mă voi naşte din nou. Voi iubi soarele, pentru că îmi încălzeşte corpul; voi iubi ploaia pentru că îmi purifică spiritul; voi iubi lumina pentru că îmi arată calea; voi iubi şi întunericul, pentru că îmi arată stelele. Voi spune bun-venit fericirii, pentru că mă face mărinimos; şi voi îndura tristeţea, pentru că îmi deschide sufletul. Voi aprecia recompensele, dacă ele mi se cuvin; voi spune bun-venit şi piedicilor, pentru că ele sunt cele ce mă întăresc.
Îmi voi iubi duşmanii, şi ei îmi vor deveni prieteni; îmi voi încuraja prietenii, şi ei îmi vor deveni fraţi; voi căuta întotdeauna motive să binecuvântez; niciodată nu îmi voi găsi scuze să bârfesc. Când voi fi tentat să critic, mă voi înfrâna; când voi merge la rugăciune, îmi voi înălţa vocea din toate puterile.
Oare ceea ce spun păsările, vântul, marea şi întreaga natură nu este o rugăciune către Creator? Nu pot vorbi Creatorului în acelaşi mod?De acum înainte îmi voi aminti acest secre, iar el îmi va transforma viaţa.
Şi cum voi face? Voi iubi toţi oamenii, pentru că fiecare are calităţi care merită admirate, chiar dacă uneori ele sunt ascunse. Cu iubire voi sfărâma zidul de suspiciune şi ura pe care l-au construit în jurul inimii lor şi în loc voi construi poduri, astfel ca iubirea mea să intre în sufletul lor.
Voi iubi pe cei cu voinţa puternică, pentru că ei mă pot inspira. Îi voi iubi pe cei care eşuează, pentru că ei mă pot învăţa. Voi iubi regii, pentru măreţia lor, îi voi iubi pe cei umili, pentru că sunt divini. Îi voi iubi pe cei bogaţi, pentru singurătatea lor; îi voi iubi şi pe cei săraci, pentru simplitatea lor. Îi voi iubi pe cei tineri pentru încrederea pe care o au; îi voi iubi pe cei bătrâni, pentru înţelepciunea pe care o dăruiesc. Îi voi iubi pe cei frumosi, pentru armonia lor. Îi voi iubi pe cei urâţi, pentru sufletul lor însetat de pace.
Dar cum voi întâmpina reacţiile celorlalţi? Cu iubire. Tot aşa cum iubirea este arma care deschide sufletele oamenilor, ea este şi scutul care respinge săgeţile urii şi suliţele furiei. Răutatea şi descurajarea se vor izbi de noul meu scut şi vor deveni mai blânde decât ploaia de primăvară. Scutul mă va proteja de mijlocul lumii şi mă va sprijini când voi fi singur.
Şi cum voi întâmpina pe cei care mă vor înfrunta? Într-un singur fel: în linişte, rostind în sinea mea „Te iubesc”. Astfel spuse, în linişte, aceste cuvinte vor străluci în ochii mei, sprâncenele se vor descreţi, zâmbetul îmi va reveni pe buze şi vocea mea va deveni mai profundă; iar inima lor se va deschide. Şi cine va fi acela care nu va primi ceea ce ofer eu când inima lui îmi va simţi dragostea?
Şi mă voi iubi pe mine însumi - Sinele meu.Atunci voi veghea orice intră în trupul, mintea şi sufletul meu.Niciodată nu voi fi prea îngăduitor cu dorinţele trupului, ci mai degrabă voi avea grijă de el prin moderaţie. Nu-i voi îngădui minţii mele să fie atrasă în slăbiciune sau în deznădejde, ci mai degrabă o voi înălţa către cunoaştere şi înţelepciune.Nu voi permite vreodată sufletului meu să se complacă în mulţumiri deşarte, ci mai degrabă îl voi hrăni cu meditaţie şi rugăciune. Nu voi permite inimii mele să devină mică şi amară, ci o voi deschide tuturor, iar ea va creşte şi va cuprinde tot Pământul.
De acum înainte voi iubi întrega creaţie. Din această clipă voi arunca din mine orice ură, pentru că nu am timp de ură, ci doar de iubire.Iubirea intensă cheamă iubire.Nu este atăt de important să fii iubit, cât să iubeşti – cu toată iubirea şi cu toată fiinţa ta.
Astăzi încep o viaţă nouă! Fiindcă fiecare zi e o nouă viaţă pentru mine. Şi îmi făgăduiesc cu sfinţenie că nimic nu va întârzia creşterea noii mele vieţi. Astăzi încep o nouă viaţă a iubirii. Voi merge cu fruntea sus printre oameni. Şi ştiu că, atunci când vreau cu adevărat ceva, întregul Univers participă la realizarea visului meu.

Iubirea nu limitează, nu pune bariere, nu creează închisori!

Iubirea extinde libertatea. Iubirea autentică îl ajută pe celălalt să evolueze, să-şi depăşească limitele, să-şi îmbogăţească experienţa, să se cunoască în profunzime. Iubirea adevărată nu limitează, nu pune bariere, nu creează închisori. Inchisorile sunt create din frică. Majoritatea sunt invizibile. Controlul nu este iubire! Rădăcina nevoii de control este insecuritatea. Dacă ai fi sigur pe tine, i-ai acorda celuilalt toată libertatea din lume. A  iubi necondiţionat este o mare putere! Dacă el sau ea pleacă într-o altă direcţie, tu nu vei fugi după el ca să-ţi exprimi iubirea. Este ca şi cum un trandafir ar alerga după cineva ca sa-i ofere parfumul. Iubirea este parfumul fiinţei tale (când fiinţa a înflorit pe deplin).

Cum se iubeşte fără a fi dependent? Cum să separi iubirea de nevoia de a poseda, teama de abandon, nevoia de control, teama de respingere? Într-un singur fel. Aflând cine eşti!Când ştii cine eşti, la nivelul cel mai profund din tine însuţi, poţi iubi fără condiţii. Când eşti în contact cu Sinele nu mai ai nevoie de nimic de la celălalt şi nici nu te mai aştepţi la ceva de la el. Altfel e ca şi cum i-ai cere să-ţi aprindă o lumânare ziua în amiaza mare. E ridicol. Să-ţi simţi Sinele este o fericire atât de mare încât primul lucru care-ţi vine să-l faci este să o împărţi cu cineva, să o dăruieşti cuiva.

A afla cine eşti şi a-ţi manifesta Sinele este esenţa căutării spirituale. Cei care depind de o altă fiinţă pentru a fi fericiţi sunt undeva pe traseu sau fac primele mişcări de încălzire pentru a pleca la drum. Nimeni din afara ta nu te poate face cu adevărat fericit. Poţi avea momente de bucurie, poţi să te simţi bine perioade mai mari de timp, poţi trăi chiar o viaţă agreabilă. Dar fericit în sensul cel mai înalt eşti doar în contact cu Sinele.

Cum ai putea să te mai agăţi de cineva când trăieşti această fericire? Poţi să te bucuri împreună cu cineva, să împărtăşeşti această fericire cu ea. Dar ea, dacă pleacă, nu pleacă şi cu fericirea ta. Fericirea rămâne cu tine! De aceea nu te cramponezi, de aceea respecţi şi încurajezi libertatea.

Posesivitatea este strâns legată de ignoranţă. Iată în ce fel. Ce faci atunci când încerci să posezi o altă persoană? Ce faci când încerci să pui stăpânire pe partenerul sau partenera ta? Te agăţi de ea. Te agăţi de celălalt, încerci să-l transformi într-un bun personal, deoarece nu ştii cine eşti. Dacă ai şti ce comori deţii înlăuntrul tău, nici prin cap nu ţi-ar trece să încerci să posezi, să controlezi sau să domini o altă persoană. Dar tu nu ştii cine eşti. Crezi că eşti un biet cerşetor care s-a trezit peste noapte cu ceva valoros. De acest ceva ţii cu dinţii. A devenit posesia ta. Nu îi mai dai drumul. Te agăţi cu disperare deoarece relaţia aceasta te face să te simţi un pic mai bine. Aceasta este iubirea, în opinia ta.

Totul este, evident, o iluzie. Iubirea nu ia ostatici. Nu leagă oamenii de piciorul scaunului, şoptindu-le: “Eşti atât de important pentru mine. Te preţuiesc atât de mult.” A iubi înseamnă a dărui. Când iubeşti îi oferi celuilalt ceea ce ai tu mai bun. Nu îi oferi ceea ce nu ai. Îi oferi ceea ce ai. Ceea ce s-ar putea dovedi satisfăcător pentru el/ea. Sau nu. Asta este o altă problemă. Important este că atunci când iubeşti cu adevărat, oferi ceea ce ai de oferit şi nu ceri nimic în schimb. Desigur, primeşti dacă ţi se oferă. Ar fi o nebunie să refuzi. Dar nu pretinzi.

Iubirea nu obligă pe nimeni să facă nimic. În acest sens iubirea este libertate. Acesta e un criteriu cristalin după care poţi şti dacă iubeşti sau nu pe cineva. Dacă iubeşti o persoană îi respecţi libertatea. Mai mult decât atât. Dacă poţi, o ajuţi să-şi extindă libertatea. Hrănită cu iubirea ta, iubita ta devine o persoană din ce în ce mai liberă. Ea se extinde în mai multe direcţii, îşi revelează aspecte noi ale personalităţii, învaţă să-şi protejeze adecvat vulnerabilităţile, transformă ceea ce este grosier.

Tu nu iubeşti pentru că ai nevoie de celălalt. Nu eşti un cerşetor. Eşti un împărat! Nu se pune problema să iei ceva, ci să dăruieşti ceva. Repet: poate că şi celălalt are ceva să-ţi dăruiască. Asta este ceea ce eu numesc o relaţie minunată. Este o relaţie între un împărat şi o împărăteasă. Aristocraţia autentică la nivelul ei cel mai înalt. Doi oameni care îşi oferă reciproc ceva din bucuria, calităţile, energia sau timpul lor, fără să ceară nimic în schimb. Orice altceva nu este o relaţie de iubire reală. Este întâlnirea a doi cerşetori, care din când în când poate mai dau câte ceva şi gratuit.

Când iubeşti cu adevărat te reverşi. Dai pe dinafară. Eşti plin cu energia iubirii şi o împărtăşeşti cu cineva. Este foarte simplu. Iubirea a apărut în tine şi de la tine curge spre altcineva. De aceea nu ceri nimic în schimb. De aceea nu există posesivitate. Dacă cel spre care curge iubirea ta o respinge, asta nu reprezintă nici un fel de problemă pentru tine. Nu apare nici o suferinţă. O orientezi spre altcineva (nu neapărat o persoană). Eşti exact ca o apă curgătoare în calea căreia a apărut un obstacol. Vei înceta să curgi? Nici pomeneală, o să virezi puţin la stânga sau la dreapta şi asta-i tot. Vei continua să curgi.

Există oameni a căror iubire a fost respinsă şi care au hotărât să nu mai curgă. Ei au încercat sau încearcă să blocheze iubirea. Dar iubirea care nu se exprimă naştemonştri interiori! Energia care nu-şi urmează cursul natural se transformă în contrariul ei. Chinezii ştiu asta de foarte mult timp. Excesul de Yin începe să devină Yang excesul de Yang începe să devină Yin. O apă a cărei curgere este blocată ştii ce devine? O mlaştină. Nu cred că ţi-ar plăcea să conţii o mlaştină în interiorul tău.

Iubirii adevărate îi pasă de bucuria celuilalt. Iubirii iluzorii îi pasă de Eu. Reţine acest criteriu: dacă iubirea ta te-a condus la suferinţă, a fost o iubire în mare parte imaginată; în spatele ei nu s-a aflat Sinele, ci Eul. Eul are această particularitate: orice ar face, generează, într-un final, suferinţă.

Revenind mai spre început, aceasta înseamnă că nu ştii cine eşti. Crezi că eşti Eul. Nu eşti! Câtă vreme te vei identifica cu Eul, îţi va fi imposibil să iubeşti cu adevărat. Nu vei putea fi un om fericit. Eul este limitat şi luptă cu toate mijloacele pentru supravieţuire. Esenţa lui este frica. O modalitate de a face faţă acestei frici este încercarea de a acapara. Se agaţă de o persoană şi încearcă să pună stăpânire pe ea. Dar celălalt, în adâncul lui, îşi doreşte să fie liber. Aşa începe lupta! Lupta nu este întotdeauna pe faţă şi consecinţele ei (răni, vătămări grave) nu sunt întotdeauna vizibile. Eul creează suferinţă. Iubirea creează libertate şi bucurie. Dacă simţi că ai eşuat în dragoste, te rog, nu acuza iubirea de asta. Fii cât de lucid poţi şi vezi care este responsabilitatea ta. Poate ai avut anumite aşteptări. Anumite pretenţii. Cereri pe care nu le-ai exprimat niciodată. Dorinţe de care nici tu nu erai conştient. Toate acestea îţi aparţin. Nu au nici o legătură cu iubirea. Îţi aminteşti? Iubirea este dăruire, împărtăşire.

În iubire nu există victime. Victimile există doar în luptă. Dacă stai acum şi plângi, acesta nu e semnul că ai iubit. Este semnul că ai pierdut lupta. Dacă vei continua să visezi că iubeşti, nu vei experimenta niciodată iubirea reală!

Adrian Nuţă, Inchisorile invizibile

Articol preluat de pe site-ul http://drumuricatretine.wordpress.com/2012/06/21/iubirea-nu-limiteaza-nu-pune-bariere-nu-creeaza-inchisori/

Fatima , Judecatorul si Cortul

Fatima a muncit mult alaturi de tatal ei , torcand fire de diferite culori exotice . Intr-o zi , tatal ei ii spune ca ar trebui sa plece intr-o calatorie pentru a-si putea vinde produsele . Poate ca , in cursul calatoriei” iti vom gasi si un tanar frumos si bun cu care sa te casatoresti “ . Plini de speranta , pleaca la drum dar pe mare s-a dezlantuit o furtuna teribila , vasul a fost zdobit de stanci , toti s-au inecat, numai Fatima a fost purtata de valuri pe tarm, undeva in apropierea Alexandriei. Acolo, a fost adoptata de o familie de tesatori care au invatat-o acest mestesug . In cativa ani , avea o viata fericita . Dar intr-o zi , cand se afla pe malul marii , o gasca de negustori de sclavi au rapit-o si au dus-o la Istanbul. A pierdut pentru a doua oara , totul. Unui om cumsecade , care facea catarge , i-a fost mila de ea si a cumparat-o . In familia acestui om ,  ea a muncit foarte mult , a invata sa faca catarge , iar in scurt timp a fost eliberata , i-a fost data libertatea . Inca o data , o noua viata incepea pentru ea . Intr-o zi ,  constructorul de catarge i-a spus :” Fatima , te voi face agentul meu si du aceste catarge la Java , unde sa le vinzi la un pret bun”. Fatima a plecat dar pe mare  vasul  a fost lovit de un taifun pe coasta Chinei. Si-a blestemat iarasi soarta fiindca nimic nu mergea oricat ar fi incercat ,intrebandu-se “ de ce sunt asa ghinionista ?”

Ceea ce Fatima nu stia era ca in China circula o legenda care spunea ca intr-o zi o femeie extraordinara va aparea pe tarmul marii si va fi in stare sa construiasca ceva minunat, un Cort . Asa ca, din cand in cand imparatul Chinei trimitea cate o iscoada pe tarm , ca sa o caute pe acea femeie extraordinara . Chiar in momemtul  cand Fatima a fost adusa de mare pe tarm , una dintre iscoade s-a intamplat sa fie acolo si i-a spus ca trebuie sa mearga la imparatul Chinei care o asteapta . Cand au ajuns la palat ,imparatul i-a zis :” Poti sa construiesti un  lucru minunat despre care am auzit ca se cheama cort?” Fatima i-a raspuns ca da , de-a lungul calatoriei  ei vazuse destule corturi . Atunci , imparatul i-a spus sa se apuce de treaba , sa-l faca . Fatima i-a spus ca pentru inceput are nevoie de o panza tare , imparatul i-a raspuns ca nu are . In momentul acela , Fatima si-a adus aminte de familia de tesatori din Alexandria care au invatat-o acest mestesug  si a tesut panza de care avea nevoie . Dupa asta , i-a spus imparatului ca are nevoie de franghii iar acesta i-a raspuns ca nu are asa ceva . Atunci, Fatima si-a adus aminte de tatal ei care a invatat-o sa toarca , si a tors niste franghii colorate si puternice . Apoi i-a cerut imparatului niste  tarusi lungi pentru cort iar acesta i-a raspuns iarasi ca nu are asa ceva . Asa ca Fatima noastra si-a amintit de timpul in care construia catarge si a facut niste tarusi lungi . Pentru ca a vazut atatea corturi in calatoriile ei , Fatima a reusit sa construiasca cel mai frumos cort . Imparatul a fost extrem de impresionat de munca ei si a intrebat-o ce recompensa vrea pentru ceea ce a construit . A primit in dar un print frumos cu care s-a casatorit , au trait fericiti inconjurati de copiii lor pana la sfarsitul vietii .

S-a impacat cu viata , dandu-si seama ca fiecare episod aparent  catastrofal din viata ei o invatase o anumita indemanare esentiala pentru obtinerea fericirii ei finale . 



Preluat de pe site-ul http://adriana-astro.com/calatoria-lui-jupiter-%E2%80%93o-reciclare-de-12-ani/

AM CAUTAT IUBIREA .....

                               de Costache Ioanid (1912 - 1987) a fost unul dintre cei mai cunoscuți poeți creștini romani, atat in Romania cat și in strainatate)

Am cautat iubirea ca pe-o cetate sfanta
ca pe un cer de cantec in lumea de dureri.
Am dat navala-n lume spre tot ce ochiu-ncanta.
Si-am intalnit durerea. Dar cerul nicaieri.

Am cautat iubirea ca patrie voioasa
ca pe-un pamant edenic de pace troienit,
sa spun odata clipei: "Ramai, esti prea frumoasa!"
Si-am strabatut pamantul, dar pace n-am gasit.

Am cautat iubirea ca pe un cer al firii.
Si-am vrut sa-i ies in cale cu ramuri de finic,
sa sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Si-am spart in tandari cupa, caci n-am gasit nimic.

Am cautat zadarnic. Dar intr-o primavara,
am intalnit in cale deodata un drumet.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povara,
o sarcina de zdrente si cioburi fara pret.

Trecea pe-o cararuie intampinand batjocuri,
lasand sa-i rupa cainii din haina cate-un fald.
Urca pe colti de stanca. Si-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sange cald.

Si totusi in privire avea un cer de taina
cum n-am vazut in lume in ochii nimanui.
Si-am vrut sa-i smulg povara. Dar am cazut cu spaima,
caci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degraba si L-am ajuns din urma
sa aflu ce comoara in sarcina a strans.
Dar am simtit ca viata ca de-un prapad se curma,
cand am privit prin zdrente cutremurat de plans.

Caci se vedea-n comoara un clocot ca de cloaca,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar si putred in lumea asta-ntreaga
vuia strivind grumazul sarmanei Lui fapturi.

-Dar unde duci straine povara Ta ciudata,
povara de osanda sub care-atat Te-apleci?
am intrebat drumetul. Si El mi-a spus in soapta:
-Spre apele uitarii, ca s-o arunc pe veci...

-Dar tu, vorbi strainul, urcand incet privirea,
dar tu pe cine cauti innourat si crunt?
-Eu... am soptit in sila, eu... cautam iubirea...
-Iubirea? ... fu raspunsul strainului. Eu sunt...
 

UN MAESTRU AL IUBIRII

„Cel mai important moment
Este întotdeauna prezentul,
Cel mai important om
Este întotdeauna cel care se afla în faţa ta
Si cea mai importantă lucrare
Este întotdeauna iubirea.”


De Herbert Hahn
(în traducerea Gabrielei Cimpeanu)

Prin ţările dinspre Soare-Apune călătorea odată un om despre care se vorbea foarte mult.
Se povesteau multe despre minunile pe care el le înfăptuia şi era numit Maestrul iubirii. Un lucru era şi rămânea ciudat: nimeni nu ştia unde tocmai se află.
El apărea în mod misterios şi la fel de misterios dispărea. De obicei un elev zelos îl însoţea.
Un nobil căruia dezvoltarea şi creşterea valorilor sale îi erau mai importante decât rangul, dori să-l cunoască pe Maestrul iubirii. Pentru învăţătură cheltuise deja mult timp şi bani. Nici pentru a-l găsi pe maestru nu pregetase să depună orice efort. El căută fără odihnă, dintr-o ţară în alta, timp de aproape trei ani.
Într-o seară sosi într-un sat în care auzise că Maestrul iubirii ar fi zăbovit numai cu câteva ore mai înainte. Ultima oară el a binecuvântat pentru rodnicie ogorul unei văduve sărace şi apoi s-a îndreptat spre capela din pădurea ce se afla în apropiere. Cu toate că deja se lăsa seara nobilul îşi luă rămas bun, sări în şa şi o porni la galop spre pădure.
În curând întâlni doi călători: un bătrân respectabil cu o privire clară şi pătrunzătoare, un tânăr cu trăsături şterse, îmbrăcăminte ponosită, dar cu o ţinută foarte dreaptă.
Nobilul sări de pe cal, se înclină adânc şi vorbi: „Am cinstea de a-l saluta pe Maestrul iubirii? Îmi este permis să-l însoţesc?”

Bătrânul nu răspunse nimic. Îi făcu în tăcere un semn prietenos cu mâna, pe când tânărul nu schiţă nici un gest.
Nobilul se bucură de acest gest modest. Cu plăcere l-ar fi urmat pe acest bătrân. El îl preţuia de mult timp, acum îl găsea şi mai demn de a fi iubit.
Îşi luă calul de căpăstru şi porni alături de ceilalţi doi călători la drum în noaptea ce se cobora. Lui îi era ruşine să aibă un cal, pe când însoţitorii săi călătoreau aşa de săraci prin lume.
Iată însă că în drum întâlniră un cerşetor. Bătrânul întinse mâna şi-i dădu un taler. Tânărul rămase tăcut locului.
Nobilul avu un gând frumos. Se îndreptă către cerşetor şi-i oferi calul său în dar. Acesta luă plin de mulţumire darul nobilului.
Pe când cerşetorul se îndepărta cu calul, bătrânul murmură un cuvânt de laudă.
„Aceasta a fost prima mea lecţie de la Maestrul iubirii”, gândi mulţumit nobilul, „şi nu se vor lăsa aşteptate nici următoarele.”
Un singur lucru îl uimi: tânărul nu ridicase decât din umeri.
În curând sosiră la capela din pădure. În apropiere se afla casa pădurarului. Pădurarul murise, dar văduva şi fata sa mai locuiau în casă. Ele îi găzduiră pe călători peste noapte. Pentru aceasta ei îi tăiară şi cărară lemne în dimineaţa următoare. Tânărul mai săpă şi nişte răzoare în grădină.
Apoi ei o porniră din nou la drum.
Copila pădurarului adusese la despărţire viorele, câte un bucheţel pentru fiecare dintre ei. Apoi îi petrecu făcându-le semn cu mâna.
De la primul pas tânărul aruncă buchetul său. Şi nu aruncă nici o privire înapoi, atâta timp cât fata le făcu din mână.
Bătrânul îl privi uimit pe tânăr dar nu spuse nimic.
“Bădăranul”, gândi nobilul. “Şi asta în prezenţa maestrului!?”

La amiază sosiră la o mănăstire de maici. Stareţa era vestită în lung şi-n lat pentru blândeţea ei. Nimeni nu-şi putea aminti să fi auzit un cuvânt rău din gura ei.
Buna stareţă îi ospătă pe călători cu cele mai alese bucate. La rugămintea nobilului ea îi conduse şi prin chiliile atât de simple, dar pline de atmosferă.
„Aici este chilia în care mă rog eu”, rosti ea încet. Şi ea arătă spre o cameră mică şi luminoasă. Lumina soarelui se răsfrângea printr-o fereastră a cărei sticlă era de un auriu fin. Din ramele ei surâdea binevoitor un minunat chip al sfintei Cecilia.Cu paşi sfioşi intrară cu toţii.
Tânărul intră împiedicându-se. Când dori să arate cu toiagul către fereastră, alunecă şi căzu peste ea. Zăngădind cioburile căzură pe podea, ceilalţi ţipară.
„O, e sticlă! strigă el, mulţumit în acelaşi timp.
Bătrâna stareţă se cutremură. Lacrimi i se iviră în ochi, chipul i se înroşi.
„Mojicul să aibă mai multă grijă! Doamne, iartă-i păcatul!”
Şi suspinând se îndreptă către bătrân: „Acesta era chipul la care m-am rugat în fiecare zi, timp de patruzeci de ani.”
Bătrânul era mişcat. Dar el nu ridică decât din umeri.
Nobilului îi ardea toiagul în mână. Dar el nu-l privea decât pe bătrânul cu ochi senini şi pătrunzători. Când acesta sărută cu pioşenie mâna stareţei, el gândi: „Ce maestru, cu adevărat al iubirii el este! Da, pe lângă el voi deveni cu adevărat mare!”
Dar când îşi reluară călătoria, el îl luă pe bătrân deoparte şi-i şopti: “Ar trebui să fiţi mai puţin îngăduitor cu însoţitorul vostru!”
Bătrânul dădu numai din cap.
Spre seară ei sosiră într-un oraş. Acolo merseră la un medic, care tocmai terminase o lucrare valoroasă.
Obişnuit cu vizitele oaspeţilor străini, el le ură călătorilor din toată inima bun venit.
„Puteţi înnopta în camera mea de studiu, dacă praful prea gros nu vă deranjează.”
Bătrânul zâmbi.”Noi venim de pe drumuri de ţară.”
În curând el era adâncit cu doctorul în discuţie, iar ceilalţi îi ascultau.
Ei îl auziră pe bătrân vorbind de acţiunea plantelor ce înfloresc primăvara, despre cele care înfloresc toamna, despre ierburi simple care numai în anumite faze ale lunii devin tămăduitoare, despre mii de alte secrete ale relaţiei intime dintre om şi plantă.
Doctorul îl asculta cucernic si îşi lua notiţe. Legase deja din câteva foi o carte; acum o desfăcu şi făcu ici şi acolo completări, în timp ce bătrânul povestea cu plăcere.
„Un maestru al iubirii şi al înţelepciunii” se miră nobilul nostru.
Deoarece era numai începutul primăverii şi serile erau încă reci, fu aprins şi un foc în şemineu. Pentru a simţi mireasma proaspătă a florilor, o fereastră rămase deschisă. Bătrânul povestea şi doctorul scria; ceilalţi ascultau. Nimeni nu părea să observe cum pe cerul înserării se adunau nori.
Dintr-odată o pală de vânt se năpusti în încăpere şi cuprinse câteva foi… şi deja erau vânturate afară prin grădină. Doctorul, bătrânul, nobilul, toţi trei se repeziră după ele în grădină. Ploaia se apropia. Vai şi amar dacă preţioasele hârtii ar fi fost udate sau rupte. Urmară rafale din ce în ce mai puternice. Toţi încercau să prindă câte ceva. Nimeni nu observase că tânărul rămăsese în cameră.
În sfârşit reuşiră să adune toate foile.
„Ar fi putut să se termine rău”, spuse doctorul abia răsuflând.
Fericiţi cei trei reintrară în cameră. Dar paşii li se poticniră când îi întâmpină un fum greu. O ultimă rafală de vânt prinsese ultimul teanc de hârtii şi îl aruncase în şemineu. Câteva resturi arse şi chircite zburau prin cameră. Un teanc gros ardea deasupra lemnului.
Tânărul stătea în faţa şemineului cu mantia desfăşurată, ca nu cumva vreo foaie să scape în cameră.
Doctorul se prăbuşi leşinat.
Bătrânul era cutremurat. El închise fereastra şi-i puse celui leşinat un prosop umed pe frunte.
Tânărul se apropie de doctorul leşinat şi-şi aşeză pentru o clipă mâna pe fruntea lui.
Acesta îşi reveni. „Îţi mulţumesc!”
„Nu lui, nu lui”, se revoltă nobilul „El tocmai a…”
El nu-şi termină vorba. Bătrânul îl apucă de braţ şi-l trase afară. Curând erau din nou în pădure. Când se găsiră sub primii copaci nobilul se opri.
„Maestre al iubirii, asta e prea mult. Acela stă şi se uită cum munca unei vieţi piere în flăcări, este distrusă şi plin de neruşinare mai primeşte şi mulţumirile.
Goneşte pe cel care nu este demn să-ţi fie elev. Sau eu va trebui să te părăsesc chiar astăzi.”
Bătrânul tresări. Apoi el murmură:”Doamne opreşte-te. Nu el este elevul. Eu… sunt numai un elev. El…Maestrul iubirii.”
Nobilul crezu că visează.
„Acela…Maestrul iubirii?”
Simţi că-l cuprinde ameţeala.
„Doamne dacă asta e iubire, iar tu elevul acestei iubiri, atunci eu sunt nebun sau întreaga lume. Văd că am fost înşelat: eu am să plec chiar acum.”
Şi se întoarse să plece.
Tânărul îi ieşi în cale. „Aşteaptă şi înţelesul”.
Chipul îi era schimbat. Ochii îi străluceau ca lumina soarelui. Întreaga sa fiinţă emana bunăvoinţă.
Nobilul amuţi. Bătrânul văzând această schimbare, îi şopti:”Vei crede în sfârşit că nu sunt prea bătrân să-i fiu elev acestui maestru al iubirii?”
Pentru că ceilalţi doi se aşezaseră nobilul îşi căută şi el un loc.
Tânărul vorbi.
„Eşti uimit de cele ce ai văzut astăzi? Şi totuşi eu nevolnicul nu am slujit decât în numele iubirii.
Dacă am aruncat buchetul de viorele, am avut un motiv bun.
Fata care jurase credinţă altuia, prinsese drag de chipul meu. Dacă aş fi privit numai o dată înapoi, atunci într-o singură clipire şi-ar fi pierdut cinstea, pentru totdeauna. Aşa am fost dur în slujba iubirii.
Stareţa mănăstirii era plină de dulceagă pioşenie şi mândrie ascunsă. Oamenii o considerau incapabilă de a face rău. Ei spuneau că devenise asemenea unui înger, ca sfânta Cecilia în faţa cărei îngenunchea în fiecare zi. Dar eu am dezvelit grimasa diavolească din sufletul ei. Aşa am adus un vânt proaspăt şi am devenit stângaci din iubire.
Pe doctor îl pândea primejdia să adoarmă peste cărţile lui. A scrie cărţi nu e nimic nou pentru el. Asta ar fi reuşit şi de când era în leagăn. Această viaţă cere ceva nou de la el. L-a investit să fie vindecător. De aceea am lăsat cartea să ardă, în loc să o salvez.
Esenţa înţelepciunii care s-a ars, am cuprins-o în cuvinte pentru noua sa viaţă şi i le-am aşezat pe creştet.
În capul său vor prinde rădăcini şi îi vor înflori în inimă.
El va tămădui chiar mâine un bolnav, pe care renunţase să-l mai viziteze. Şi în ceasul morţii sale, va binecuvânta seara de primăvară în care i-a ars cartea.
Aşa am fost nebun – tot din iubire.
Acesta este sensul. Nu sunt decât un umil slujitor al iubirii.”
Bătrânul îţi aplecă mişcat capul:
„Maestrul meu, maestrul meu!”
Nobilul se ridică. Pentru el începea o nouă viaţă.
„Îţi mulţumesc. Jumătate din viaţă m-am pregătit, trei ani te-am căutat, o zi te-am văzut. Acum plec; am destul de făcut pentru tot restul vieţii.”
Tânărul îi luă mâna şi o ţinu îndelung.
„Mergi şi înfăptuieşte. Dar gândeşte-te în timp ce vei călări spre casă, la ceea ce ai de făcut.”
Încă o dată pe nobil îl cuprinse mirarea.
„Eu – călare spre casă? Nu mi-am dăruit eu aseară calul la începutul lecţiilor despre iubire?”
„Iubire? Prietene, văd că va trebui să cauţi sensul acestui cuvânt, mult mai mult timp decât am crezut. Cerşetorul căruia tu i-ai dat calul era un mare tâlhar. Calul tău i-a folosit numai bine ca să fugă de pedeapsa cu moartea. Dar acum atârnă deja în ştreang. A fost prins în timp ce comanda la un han ţuică pentru un taler strălucitor. Era hanul la care ai aflat unde mă găseşti. Întoarce-te acolo şi vei găsi calul legat de iesle.
Mergi în pace prietene: întrezăresc drumuri prielnice de primăvară pentru cal şi călăreţ.”
Nobilul plecă. O bucată de drum îl însoţi bătrânul, care era un începător în învăţătură.
Totul devenise liniştit. Când atinseră marginea pădurii strălucirea lunii şi a stelelor le lumina drumul. Mireasma florilor ce răsăreau se ridica din pieptul pământului.
„Călătoreşte în primăvară”, salută bătrânul.
Nobilul porni la drum.
Fiecare pas era un cuvânt:
Da, primăvară, acum te cunosc,
Te cunosc abia de azi,
Pe tine care aduci furtuna
Şi flori în furtună