Povestea olarului leneș și a înțeleptului mut

A fost odată un olar, care trăia într-un sat uitat de lume. Visul lui era să ajungă în marea Cetate, unde să poată avea propria prăvălie de vase, oale şi obiecte ceramice. Dar şansele lui erau mici, pentru că olarul era foarte leneş şi muncea doar pentru a-şi asigura traiul zilnic.   Într-o zi, olarul întâlni un călător care îi spuse că într-un sat vecin trăieşte într-o colibă, un înţelept care poate să-ţi ofere orice răspuns. Ce era ciudat la el, era că nu ieşea niciodată din colibă şi nici măcar nu vorbea. Cel care dorea să-i pună o întrebare, trebuia să bată la uşă apoi să deschidă un oblon îngust prin care se vedeau, în semi-întunericul dinăuntru, doar ochii înţeleptului mut. Apoi, trebuia să-i pună o întrebare, iar înţeleptul îi răspundea din ochi şi omul putea citi răspunsul în expresia acestora.

Auzind asta, olarul alergă imediat în satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocăni uşor, apoi trase oblonul de pe uşă. Prin fanta îngustă, văzu cu greu nişte ochi ce îl priveau din întuneric. Îi puse pe nerăsuflate, întrebarea:

- Cum pot să ajung să prosper, în marea Cetate?, apoi se uită cu atenţie la expresia celui dinăuntru. Şi văzu nişte ochi plictisiţi..nepăsători, total indiferenţi. În acel moment, realiză că aşa a fost şi el faţă de meseria lui, leneş şi nepăsător!

Îşi spuse:

- Până acum am stat şi am aşteptat ca şansa ideală, să mă lovească din senin. Dar răspunsul e foarte simplu, trebuie să muncesc eu mai mult, pentru a mă apropia de ţelul meu!

Oare câţi oameni fac aceeaşi greşeală? se mai întrebă el.

- Peste tot văd oameni care se plâng de lipsa de şansă, în loc să pună mâna şi să facă ceva..

În următoarele luni începu să modeleze oale şi ulcioare zi de zi, pe care le vindea în satele apropiate şi rezultatele nu întârziară să apară. Deja câştiga bine, iar o mare parte din bani îi punea deoparte, pentru a-şi permite să se mute în Cetate. Cu toate astea, îşi dădea seama că nu era suficient şi  ca, în acest ritm, i-ar fi trebuit ani întregi.  Şi, pe deasupra, la sfârşitul zilei nu se simţea împlinit de munca lui. Aşa că, porni iar spre coliba înţeleptului mut, gândindu-se cu nerăbdare la reîntâlnire.

Coliba arăta la fel, în paragină, puteai să juri că nu locuieşte nimeni acolo. Bătu în uşă după obicei, apoi trase oblonul şi puse întrebarea cu ardoare:

-  Cum pot să vând mai mult, pentru a-mi permite să plec în marea Cetate?

Ochii dinăuntru erau trişti, obosiţi, lipsiţi de lumină.

- Privirea unui om singuratic, izolat de lume, gândi el.

Şi atunci îşi aminti de propria singurătate, de faptul că nu avea prieteni şi îşi evita mereu rudele. Pentru că îi era frică să nu îi ceară bani sau alt ajutor.

A doua zi plecă în târg, cu un singur gând: să vândă atât de multe oale, încât să-şi poată ajuta toate rudele, vechii prieteni şi chiar vecinii cu care nu se înţelegea foarte bine. Toţi cunoscuţii lui erau oameni sărmani, care abia se descurcau de pe o zi pe alta. După o lună, vindea şi câştiga aproape de două ori mai mult şi nu numai că ajutase mulţi oameni cu bani şi mâncare, dar îi rămânea şi lui o sumă impresionantă.

Câştiga atât de bine, încât peste puţin timp reuşi să-şi ia o căsuţă în marea Cetate, unde visase mereu să ajungă. Târgul era mult mai mare în Cetate. Pe aici treceau călători care veneau de peste mări şi ţări şi care aveau pungile doldora de bani. Olarului îi mergea foarte bine şi îşi făcuse mulţi prieteni, căci îşi păstrase obiceiul de a ajuta oameni aflaţi la nevoie. Dar înca era departe de ţelul lui.

Pentru a-şi deschide prăvălia pe care o visase, unde să aibă ucenici şi vânzători care să lucreze pentru el, avea nevoie de mult mai mult. Şi deja muncea de dimineaţa până seara şi vindea aproape tot ce producea. De data asta, abia aştepta să ajungă din nou la coliba înţeleptului. Şi avea încredere deplină că îşi va primi răspunsul, ca şi în celelalte dăţi.

Ajuns în faţa colibei, fu cuprins de un sentiment ciudat. Era şi mai dărăpănată, arăta de-a dreptul părăsită.

- Oare o fi murit?, se întrebă el şi îl trecu un fior. Ciocăni în uşă cu mâini tremurânde şi deschise oblonul îngust. Un sentiment de recunoştinţă îi cuprinse inima, când văzu din nou ochii în întuneric.

- Muncesc de dimineaţa până seara şi vând tot ce produc. Dar tot nu e suficient pentru a-mi permite să deschid prăvălia mea. Ce aş putea face diferit, pentru a câştiga mai mult? şi se uită cu atenţie în ochii înţeleptului mut. Privirea din întuneric era de această data vie, îndârjită. Olarul putea citi în ea determinare, dar şi disperarea unui om pe cale să-şi piardă speranţa. Apoi se gândi la viaţa lui din ultimul timp.

Pe de-o parte era foarte mulţumit că se mutase în Cetate şi că prospera, dar pe de altă parte, muncea atât de mult, încât nu se mai putea relaxa şi bucura de viaţă.    În următoarea dimineaţă se trezi mult mai odihnit, parcă era mai uşor. Îşi savură micul dejun, la umbra copacilor din grădină, gândindu-se cât de recunoscător este pentru viaţa lui. Abia acum îşi dădea seama cât de bine este să te şi opreşti din când în când ca să te bucuri de lucrurile mărunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor sălbatice. Apoi făcu ceva ce nu făcuse de foarte mult timp: plecă direct spre târg, fără să modeleze nici o oală. De obicei începea ziua muncind din greu, apoi fugea repede după-amiază să-şi vândă creaţiile. Luă doar câteva ulcioare făcute de el mai demult. Erau cele mai frumoase, le păstra în locuinţa lui, pentru a-i încânta ochii.

Dimineaţa, lumea din târg era diferită. Erau alţi muşterii, călători veniţi din alte părţi. Printre ei, olarul remarcă un personaj aparte, îmbrăcat în haine scumpe. Avea trăsături nobile şi din mersul lui se vedea că era un om puternic şi hotărât. Omul se opri chiar în faţa olarului şi începu să studieze cu atenţie, ulcioarele lucrate cu migală.

- Nu am mai văzut nicăieri asemenea îndemânare, spuse el. Ce ai zice să lucrezi ceramică pentru Curtea Regală? Ai fi plătit de cinci ori mai mult faţă de cât câştigă un olar de rând.

Olarul nostru nu-şi mai încăpea în piele de bucurie… să producă pentru feţele regale! Cu banii câştigaţi ar putea să-şi deschidă prăvălia în câteva luni! Şi toate astea, doar pentru că a decis în acea zi să se relaxeze şi să fie deschis la ceva nou! Primul lucru la care s-a gândit după această întâmplare a fost să-i mulţumească înţeleptului mut. Îl ajutase aşa de mult şi nici măcar nu apucase să îl vadă complet la faţă! Vroia să-l strângă în braţe şi să-i spună cât de mult au contat întâlnirile lor.

Ajuns la colibă, bătu la uşă iar apoi deschise oblonul. Ochii dinăuntru străluceau de bucurie, ca niciodată.

- Mare înţelept, ştiu că eşti mai retras de felul tău, dar vreau să-ţi mulţumesc din suflet şi să-ţi povestesc cât de mult m-ai ajutat!, spuse olarul.

Apoi deschise uşa şi rămase înmărmurit.

Înăuntru, dincolo de uşă, era doar o oglindă.

Pentru a reuşi, nu te mai plânge – uită de scuze şi acţionează!
Dacă acţionezi şi pentru a-i ajuta pe ceilalţi, munca va fi mai satisfăcătoare şi recompensa mai mare, pentru că vei avea o motivaţie mai puternică.
Ai nevoie şi să te relaxezi, să te bucuri de viaţă şi astfel să observi oportunităţi pe care nu le vedeai în mod normal.
Toate răspunsurile sunt deja în tine, trebuie doar să pui întrebările potrivite.

Mai multe informatii la: http://filedelumina.ro/2013/03/18/povestea-olarului-lenes-si-a-inteleptului-mut/#ixzz2NvqcR8x5

Ubuntu

Un antropolog le-a propus un joc, unor copii dintr-un trib african.
A pus un coș plin cu fructe lângă un copac și le-a spus că cel care va ajunge primul va câștiga toate fructele.
Când a dat startul pentru alergare, toți copiii s-au luat de mână și au alergat împreună, apoi s-au așezat să se bucure de premiu.
Când i-a întrebat de ce au alergat așa, din moment ce unul singur ar fi putut câștiga toate fructele, i-au răspuns:
- Ubuntu*… Cum ar fi putut fi unul dintre noi fericit, dacă toți ceilalți ar fi fost triști?

* Ubuntu - un cuvânt vechi african, concept-bază a culturii Xhosa, însemnând „omenie faţă de ceilalți (semenii noștri)”. 
                       Se poate traduce prin „eu sunt ceea ce sunt datorită a ceea ce suntem noi toți”….

Mai multe informatii la: http://filedelumina.ro/2012/11/15/ubuntu/#ixzz2CJX9WSel

Iubirea nu limitează, nu pune bariere, nu creează închisori!

Iubirea extinde libertatea. Iubirea autentică îl ajută pe celălalt să evolueze, să-şi depăşească limitele, să-şi îmbogăţească experienţa, să se cunoască în profunzime. Iubirea adevărată nu limitează, nu pune bariere, nu creează închisori. Inchisorile sunt create din frică. Majoritatea sunt invizibile. Controlul nu este iubire! Rădăcina nevoii de control este insecuritatea. Dacă ai fi sigur pe tine, i-ai acorda celuilalt toată libertatea din lume. A  iubi necondiţionat este o mare putere! Dacă el sau ea pleacă într-o altă direcţie, tu nu vei fugi după el ca să-ţi exprimi iubirea. Este ca şi cum un trandafir ar alerga după cineva ca sa-i ofere parfumul. Iubirea este parfumul fiinţei tale (când fiinţa a înflorit pe deplin).

Cum se iubeşte fără a fi dependent? Cum să separi iubirea de nevoia de a poseda, teama de abandon, nevoia de control, teama de respingere? Într-un singur fel. Aflând cine eşti!Când ştii cine eşti, la nivelul cel mai profund din tine însuţi, poţi iubi fără condiţii. Când eşti în contact cu Sinele nu mai ai nevoie de nimic de la celălalt şi nici nu te mai aştepţi la ceva de la el. Altfel e ca şi cum i-ai cere să-ţi aprindă o lumânare ziua în amiaza mare. E ridicol. Să-ţi simţi Sinele este o fericire atât de mare încât primul lucru care-ţi vine să-l faci este să o împărţi cu cineva, să o dăruieşti cuiva.

A afla cine eşti şi a-ţi manifesta Sinele este esenţa căutării spirituale. Cei care depind de o altă fiinţă pentru a fi fericiţi sunt undeva pe traseu sau fac primele mişcări de încălzire pentru a pleca la drum. Nimeni din afara ta nu te poate face cu adevărat fericit. Poţi avea momente de bucurie, poţi să te simţi bine perioade mai mari de timp, poţi trăi chiar o viaţă agreabilă. Dar fericit în sensul cel mai înalt eşti doar în contact cu Sinele.

Cum ai putea să te mai agăţi de cineva când trăieşti această fericire? Poţi să te bucuri împreună cu cineva, să împărtăşeşti această fericire cu ea. Dar ea, dacă pleacă, nu pleacă şi cu fericirea ta. Fericirea rămâne cu tine! De aceea nu te cramponezi, de aceea respecţi şi încurajezi libertatea.

Posesivitatea este strâns legată de ignoranţă. Iată în ce fel. Ce faci atunci când încerci să posezi o altă persoană? Ce faci când încerci să pui stăpânire pe partenerul sau partenera ta? Te agăţi de ea. Te agăţi de celălalt, încerci să-l transformi într-un bun personal, deoarece nu ştii cine eşti. Dacă ai şti ce comori deţii înlăuntrul tău, nici prin cap nu ţi-ar trece să încerci să posezi, să controlezi sau să domini o altă persoană. Dar tu nu ştii cine eşti. Crezi că eşti un biet cerşetor care s-a trezit peste noapte cu ceva valoros. De acest ceva ţii cu dinţii. A devenit posesia ta. Nu îi mai dai drumul. Te agăţi cu disperare deoarece relaţia aceasta te face să te simţi un pic mai bine. Aceasta este iubirea, în opinia ta.

Totul este, evident, o iluzie. Iubirea nu ia ostatici. Nu leagă oamenii de piciorul scaunului, şoptindu-le: “Eşti atât de important pentru mine. Te preţuiesc atât de mult.” A iubi înseamnă a dărui. Când iubeşti îi oferi celuilalt ceea ce ai tu mai bun. Nu îi oferi ceea ce nu ai. Îi oferi ceea ce ai. Ceea ce s-ar putea dovedi satisfăcător pentru el/ea. Sau nu. Asta este o altă problemă. Important este că atunci când iubeşti cu adevărat, oferi ceea ce ai de oferit şi nu ceri nimic în schimb. Desigur, primeşti dacă ţi se oferă. Ar fi o nebunie să refuzi. Dar nu pretinzi.

Iubirea nu obligă pe nimeni să facă nimic. În acest sens iubirea este libertate. Acesta e un criteriu cristalin după care poţi şti dacă iubeşti sau nu pe cineva. Dacă iubeşti o persoană îi respecţi libertatea. Mai mult decât atât. Dacă poţi, o ajuţi să-şi extindă libertatea. Hrănită cu iubirea ta, iubita ta devine o persoană din ce în ce mai liberă. Ea se extinde în mai multe direcţii, îşi revelează aspecte noi ale personalităţii, învaţă să-şi protejeze adecvat vulnerabilităţile, transformă ceea ce este grosier.

Tu nu iubeşti pentru că ai nevoie de celălalt. Nu eşti un cerşetor. Eşti un împărat! Nu se pune problema să iei ceva, ci să dăruieşti ceva. Repet: poate că şi celălalt are ceva să-ţi dăruiască. Asta este ceea ce eu numesc o relaţie minunată. Este o relaţie între un împărat şi o împărăteasă. Aristocraţia autentică la nivelul ei cel mai înalt. Doi oameni care îşi oferă reciproc ceva din bucuria, calităţile, energia sau timpul lor, fără să ceară nimic în schimb. Orice altceva nu este o relaţie de iubire reală. Este întâlnirea a doi cerşetori, care din când în când poate mai dau câte ceva şi gratuit.

Când iubeşti cu adevărat te reverşi. Dai pe dinafară. Eşti plin cu energia iubirii şi o împărtăşeşti cu cineva. Este foarte simplu. Iubirea a apărut în tine şi de la tine curge spre altcineva. De aceea nu ceri nimic în schimb. De aceea nu există posesivitate. Dacă cel spre care curge iubirea ta o respinge, asta nu reprezintă nici un fel de problemă pentru tine. Nu apare nici o suferinţă. O orientezi spre altcineva (nu neapărat o persoană). Eşti exact ca o apă curgătoare în calea căreia a apărut un obstacol. Vei înceta să curgi? Nici pomeneală, o să virezi puţin la stânga sau la dreapta şi asta-i tot. Vei continua să curgi.

Există oameni a căror iubire a fost respinsă şi care au hotărât să nu mai curgă. Ei au încercat sau încearcă să blocheze iubirea. Dar iubirea care nu se exprimă naştemonştri interiori! Energia care nu-şi urmează cursul natural se transformă în contrariul ei. Chinezii ştiu asta de foarte mult timp. Excesul de Yin începe să devină Yang excesul de Yang începe să devină Yin. O apă a cărei curgere este blocată ştii ce devine? O mlaştină. Nu cred că ţi-ar plăcea să conţii o mlaştină în interiorul tău.

Iubirii adevărate îi pasă de bucuria celuilalt. Iubirii iluzorii îi pasă de Eu. Reţine acest criteriu: dacă iubirea ta te-a condus la suferinţă, a fost o iubire în mare parte imaginată; în spatele ei nu s-a aflat Sinele, ci Eul. Eul are această particularitate: orice ar face, generează, într-un final, suferinţă.

Revenind mai spre început, aceasta înseamnă că nu ştii cine eşti. Crezi că eşti Eul. Nu eşti! Câtă vreme te vei identifica cu Eul, îţi va fi imposibil să iubeşti cu adevărat. Nu vei putea fi un om fericit. Eul este limitat şi luptă cu toate mijloacele pentru supravieţuire. Esenţa lui este frica. O modalitate de a face faţă acestei frici este încercarea de a acapara. Se agaţă de o persoană şi încearcă să pună stăpânire pe ea. Dar celălalt, în adâncul lui, îşi doreşte să fie liber. Aşa începe lupta! Lupta nu este întotdeauna pe faţă şi consecinţele ei (răni, vătămări grave) nu sunt întotdeauna vizibile. Eul creează suferinţă. Iubirea creează libertate şi bucurie. Dacă simţi că ai eşuat în dragoste, te rog, nu acuza iubirea de asta. Fii cât de lucid poţi şi vezi care este responsabilitatea ta. Poate ai avut anumite aşteptări. Anumite pretenţii. Cereri pe care nu le-ai exprimat niciodată. Dorinţe de care nici tu nu erai conştient. Toate acestea îţi aparţin. Nu au nici o legătură cu iubirea. Îţi aminteşti? Iubirea este dăruire, împărtăşire.

În iubire nu există victime. Victimile există doar în luptă. Dacă stai acum şi plângi, acesta nu e semnul că ai iubit. Este semnul că ai pierdut lupta. Dacă vei continua să visezi că iubeşti, nu vei experimenta niciodată iubirea reală!

Adrian Nuţă, Inchisorile invizibile

Articol preluat de pe site-ul http://drumuricatretine.wordpress.com/2012/06/21/iubirea-nu-limiteaza-nu-pune-bariere-nu-creeaza-inchisori/

Fatima , Judecatorul si Cortul

Fatima a muncit mult alaturi de tatal ei , torcand fire de diferite culori exotice . Intr-o zi , tatal ei ii spune ca ar trebui sa plece intr-o calatorie pentru a-si putea vinde produsele . Poate ca , in cursul calatoriei” iti vom gasi si un tanar frumos si bun cu care sa te casatoresti “ . Plini de speranta , pleaca la drum dar pe mare s-a dezlantuit o furtuna teribila , vasul a fost zdobit de stanci , toti s-au inecat, numai Fatima a fost purtata de valuri pe tarm, undeva in apropierea Alexandriei. Acolo, a fost adoptata de o familie de tesatori care au invatat-o acest mestesug . In cativa ani , avea o viata fericita . Dar intr-o zi , cand se afla pe malul marii , o gasca de negustori de sclavi au rapit-o si au dus-o la Istanbul. A pierdut pentru a doua oara , totul. Unui om cumsecade , care facea catarge , i-a fost mila de ea si a cumparat-o . In familia acestui om ,  ea a muncit foarte mult , a invata sa faca catarge , iar in scurt timp a fost eliberata , i-a fost data libertatea . Inca o data , o noua viata incepea pentru ea . Intr-o zi ,  constructorul de catarge i-a spus :” Fatima , te voi face agentul meu si du aceste catarge la Java , unde sa le vinzi la un pret bun”. Fatima a plecat dar pe mare  vasul  a fost lovit de un taifun pe coasta Chinei. Si-a blestemat iarasi soarta fiindca nimic nu mergea oricat ar fi incercat ,intrebandu-se “ de ce sunt asa ghinionista ?”

Ceea ce Fatima nu stia era ca in China circula o legenda care spunea ca intr-o zi o femeie extraordinara va aparea pe tarmul marii si va fi in stare sa construiasca ceva minunat, un Cort . Asa ca, din cand in cand imparatul Chinei trimitea cate o iscoada pe tarm , ca sa o caute pe acea femeie extraordinara . Chiar in momemtul  cand Fatima a fost adusa de mare pe tarm , una dintre iscoade s-a intamplat sa fie acolo si i-a spus ca trebuie sa mearga la imparatul Chinei care o asteapta . Cand au ajuns la palat ,imparatul i-a zis :” Poti sa construiesti un  lucru minunat despre care am auzit ca se cheama cort?” Fatima i-a raspuns ca da , de-a lungul calatoriei  ei vazuse destule corturi . Atunci , imparatul i-a spus sa se apuce de treaba , sa-l faca . Fatima i-a spus ca pentru inceput are nevoie de o panza tare , imparatul i-a raspuns ca nu are . In momentul acela , Fatima si-a adus aminte de familia de tesatori din Alexandria care au invatat-o acest mestesug  si a tesut panza de care avea nevoie . Dupa asta , i-a spus imparatului ca are nevoie de franghii iar acesta i-a raspuns ca nu are asa ceva . Atunci, Fatima si-a adus aminte de tatal ei care a invatat-o sa toarca , si a tors niste franghii colorate si puternice . Apoi i-a cerut imparatului niste  tarusi lungi pentru cort iar acesta i-a raspuns iarasi ca nu are asa ceva . Asa ca Fatima noastra si-a amintit de timpul in care construia catarge si a facut niste tarusi lungi . Pentru ca a vazut atatea corturi in calatoriile ei , Fatima a reusit sa construiasca cel mai frumos cort . Imparatul a fost extrem de impresionat de munca ei si a intrebat-o ce recompensa vrea pentru ceea ce a construit . A primit in dar un print frumos cu care s-a casatorit , au trait fericiti inconjurati de copiii lor pana la sfarsitul vietii .

S-a impacat cu viata , dandu-si seama ca fiecare episod aparent  catastrofal din viata ei o invatase o anumita indemanare esentiala pentru obtinerea fericirii ei finale . 



Preluat de pe site-ul http://adriana-astro.com/calatoria-lui-jupiter-%E2%80%93o-reciclare-de-12-ani/

Povestea Vulturului

 

Vulturul Plesuv are o lectie foarte importanta pentru oameni. El este unul dintre cei mai mari din specia lui, face parte din categoria pasarilor de prada si poate trai pana la 70 de ani. Insa, pentru a ajunge la aceasta varsta vulturul plesuv trebuie sa ia O DECIZIE FOARTE GREA SI DUREROASA.

Cand ajunge la 40 de ani, ghearele sale lungi si flexibile isi pierd forta si nu mai sunt capabile sa-i care prada.
Ciocul lung si ascutit i se inconvoaie. Aripile-i grele si imbatranite de ani si de grosimea penelor ii infraneaza si ii impietresc muschii pieptului ingreunand-u-i astfel zborul faimos.

In acel moment, vulturul are doar doua optiuni: sa MOARA DE FOAME sau sa treaca printr-un greu si dureros proces de transformare care dureaza 150 de zile.

Vulturul DECIDE sa TRAIASCA mai departe. Pentru asta el zboare pe un varf inalt de munte unde isi face un nou cuib. Acolo el incepe sa-si loveasca continuu ciocul incovoiat de o stanca pana cand acesta se rupe. Acest lucru nu este tocmai placut, insa vulturul a decis sa traiasca. Indurerat el asteapta sa-i creasca un nou cioc, mai puternic si mai ferm decat cel cazut.

 

Apoi, vulturul incepe sa-si smulga ghearele, una cate una, scotand sunete ciudate de durere. Dupa ce noile gheare ii cresc, incepe sa-si smulga penele imbatranite.

 

Dupa cinci luni de transformare continua si dureroasa, vulturul renaste si isi reia faimosul zbor pentru care a fost creat si pentru care traieste inca 30 de ani.

 

De multe ori, ca sa supravietuim sau pentru a imbunatatii ceva in viata noastra trebuie sa trecem printr-un astfel de proces de transformare. Trebuie sa facem sacrificii, trebuie sa ne doara si sa suferim, altfel ne vom intoarce in trecut si vom muri fara sa beneficiem de tot ce ne putem oferi.

Cateodata trebuie sa renuntam la trecut, simboluri, obiceiuri, indeletniciri, tabieturi sau stare de confort.
Daca ne vom elibera de obicei, vom putea profita de prezent. Nimeni nu isi propune sau planifica sa esueze. Nimeni nu hotaraste dinainte sa duca o viata plina de mediocritati si frustrari, insa ezitand in luarea unei decizii exacte cu privirea la ceea ce doriti exact, sfarsiti prin a trai instinctiv, accidental. Astfel, veti trece printr-o serie de evenimente fortuite asupra carora veti avea prea putin control.

Cei care se conduc in viata dupa legea accidentului considera ca succesul se datoreaza in mare masura norocului si imprejurarilor si foarte putin lor insisi. Acesti oameni au mereu tendinta de a fi negativisti, pesimisti, neajutorati si de a simti ca si cum nu si-ar putea controla propriile vieti, ei inventeaza in permanenta scuze, au un randament cu mult sub potentialul lor si se complac in diverse forme de activitati inutile si chiar daunatoare, cum ar fi privitul la tv, alcoolul, drogurile si socializarea inutila.