Unde este Raiul???

(…)Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.
“Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi..
“Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.
Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo, de mulţi ani.
“Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător.
“Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse:
“Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua.
Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul.
“Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca spre Rai.”
Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo..
“Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul.
“Deocamdată, o să faci curat, o să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, iar copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă, pe neaşteptate:
“Cum merge, cum îţi e?”
“Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare.
“Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce şi nu poate să se mişte şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată, pătrunzător, pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească.
“Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru.
“Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului. Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce.
“Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!”
Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că
biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de
fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit.
“Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui.
“N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi.
“Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat.
“Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii.
“Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul.
“Şi ce a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării.
“A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare, puştiul. Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului:
“Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…”
“Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?”
“Da, poţi să iei câtă vrei”, răspunse tremurând, egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu
mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică.
“Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel
Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului.
“Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos.
“Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. “Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”.
“Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul.
“Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând.
“Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul.
“De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul.
“Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns.
“Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu, să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse:
“Bine, am să-l rog din nou şi mâine!” Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul
însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea.
“Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie.
“Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă, vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică.
“Hai să mâncăm!”, ii spuse el, Fratelui cel Mare.
“Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul
îşi aduse brusc aminte:
“Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…” Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe..
“Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…”
“Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta
>îndrăzni..
“Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună.
“Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul i-a dat vestea! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau.
“De ce?”, întrebă nedumerit copilul.
“Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul a văzut! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte.
“Nu se poate! strigau aceştia.
“Cum arată?”
“E plin de iertare”, murmura copilul. (…)

Mai multe informatii la: http://filedelumina.ro/2012/10/18/basmul-din-carpati/#ixzz29bWxAzBP

Cine-l primeste pe fiul!!!!

Un om bogat, pasionat de arta, avea în colectia lui  opere ale tuturor marilor maestri, renascentisti, clasici si moderni, din toate scolile si curentele. Deseori statea împreuna cu unicul sau fiu, admirând minunatele piese din colectia lor. Dar a izbucnit razboiul si fiul a fost înrolat si  trimis la lupta. El a dat dovada de mult curaj si a murit la datorie, în timp ce salva viata unui camarad. Cînd a primit anuntul, tatal a fost profund îndurerat de pierderea unicului sau fiu.O luna mai târziu, a auzit batai la usa . În prag statea un tânar cu un pachet mare în brate. El a spus:

- Domnule, nu ma cunoasteti. Eu sunt soldatul pentru care fiul dumneavoastra si-a dat  viata. În acea zi el a salvat multe vieti ale celor raniti dar, în timp ce încerca sa ma duca pe mine într-un loc sigur, un glonte i-a strapuns inima, el murind  pe loc...Deseori ne vorbea  de dumneavoastra si despre pasiunea pe care o aveti pentru arta. Tânarul i-a înmânat  pachetul.

-Stiu ca este aproape un nimic. Eu nu sunt un pictor cunoscut, dar sunt convins ca fiul dumneavoastra ar fi vrut sa aveti acest tablou.

Tatal a început sa desfaca ambalajul. Era un portret al fiului sau, pictat de tânar. Privindu-l  atent,  a fost uimit de felul în care tânarul pictor a reusit sa surprinda  chipul, dar si personalitatea fiului sau. Tatal a scos un suspin si cu ochii plini de lacrimi a multumit tânarului, oferindu-i si o suma de bani pentru tablou.

-O, nu se poate asa ceva, domnule... Toata viata  nu voi putea sa platesc pentru ceea ce fiul dumneavoastra a facut pentru mine. Acesta este doar un cadou.

Tatal a prins tabloul pe una dintre simezele sale. De câte ori avea vizitatori, el începea prin a le arata portretul fiului sau  si numai  dupa aceea le dadea voie sa vada marile capodopere  colectionate. Dupa moartea batrânului tata, s-a organizat licitatia marii lui colectii de tablouri. S-au adunat foarte multe persoane care doreau sa vada si, mai ales, sa achizitioneze tablouri pentru propriile lor colectii.

La deschidere, pe podium era postat portretul fiului. Persoana delegata sa conduca licitatia,adjudecatorul, a deschis sesiunea, lovind cu ciocanelul:

-Începem licitatia cu acest portret al fiului. Cine deschide oferta? 
În sala s-a lasat linistea....Apoi, de undeva din fundul salii, o voce a strigat:

-Am venit sa vedem marile opere! Sari peste aceasta piesa!... 
Dar, netulburat, adjudecatorul a continuat:

-Face cineva o oferta pentru acest portret?... 100?... 200?... 
Din sala, cineva a stigat iritat:

-Nu am venit pentru acest portret!... Ne-am adunat pentru picturile lui Rembrandt, Fragonard, Van Gogh, Matisse, Picasso si ale celorlalti maestri!... Haideti sa trecem, cu adevarat, la licitatie!... 
Netulburat, adjudecatorul a continuat:

-Fiul!... Fiul!... Îl vrea cineva pe fiul?!.Într-un târziu, din cel mai îndepartat colt al salii s-a auzit o voce timida:

-Dau eu 10 pentru acest portret... 
Era cel care fusese, ani multi, gradinarul tatalui si al fiului. Fiind un om sarac, nu putea sa ofere mai mult.

-Exista o oferta de 10!... Cine da mai mult?!... Da cineva 20?!...Sala era în fierbere.

-Dati-i-l lui pentru 10!...Sa trecem la maestri!...La maestri!... 
Nu-l voiau pe fiu. Toti doreau sa  profite de ocazie si sa cumpere opere mari pentru colectiile lor. Ferm, adjudecatorul a continuat:

-10, odata!...10, de doua ori!... Si, lovind cu ciocanelul în masa:

-Adjudecat! VÂNDUT pentru 10! Din fata, cineva a zbucnit:

-În sfârsit, putem trece la marea colectie!... Calm, adjudecatorul a pus jos ciocanelul, spunând:

-Îmi pare rau, dar licitatia s-a încheiat. Rumoare în sala:

-Dar tablourile?!...Cum ramâne cu maestrii?!...Colectia?!...

-Regret, a spus adjudecatorul. Când am fost desemnat sa conduc aceasta licitatie, mi s-a comunicat o prevedere secreta din testament, pe care nu am avut voie sa o fac cunoscuta decât în acest moment: licitatia se refera numai la potretul fiului !Cine il  ia mosteneste întreaga avere, care include si toata colectia de opere de arta! Omul care-l primeste pe fiul obtine TOT!...

Dumnezeu Tatal a trimis acum 2000 de ani pe Fiul sau ca sa moara pe cruce.

La fel ca mesajul adjudecatorului, si mesajul lui este:

-Fiul, Fiul, cine-l primeste pe Fiul?! Pentru ca, vezi tu, acela care îl primeste pe Fiul, obtine totul... 

Ca într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. (Ioan 3/ 16) (Biblia Bartolomeu).

Iubirea nu limitează, nu pune bariere, nu creează închisori!

Iubirea extinde libertatea. Iubirea autentică îl ajută pe celălalt să evolueze, să-şi depăşească limitele, să-şi îmbogăţească experienţa, să se cunoască în profunzime. Iubirea adevărată nu limitează, nu pune bariere, nu creează închisori. Inchisorile sunt create din frică. Majoritatea sunt invizibile. Controlul nu este iubire! Rădăcina nevoii de control este insecuritatea. Dacă ai fi sigur pe tine, i-ai acorda celuilalt toată libertatea din lume. A  iubi necondiţionat este o mare putere! Dacă el sau ea pleacă într-o altă direcţie, tu nu vei fugi după el ca să-ţi exprimi iubirea. Este ca şi cum un trandafir ar alerga după cineva ca sa-i ofere parfumul. Iubirea este parfumul fiinţei tale (când fiinţa a înflorit pe deplin).

Cum se iubeşte fără a fi dependent? Cum să separi iubirea de nevoia de a poseda, teama de abandon, nevoia de control, teama de respingere? Într-un singur fel. Aflând cine eşti!Când ştii cine eşti, la nivelul cel mai profund din tine însuţi, poţi iubi fără condiţii. Când eşti în contact cu Sinele nu mai ai nevoie de nimic de la celălalt şi nici nu te mai aştepţi la ceva de la el. Altfel e ca şi cum i-ai cere să-ţi aprindă o lumânare ziua în amiaza mare. E ridicol. Să-ţi simţi Sinele este o fericire atât de mare încât primul lucru care-ţi vine să-l faci este să o împărţi cu cineva, să o dăruieşti cuiva.

A afla cine eşti şi a-ţi manifesta Sinele este esenţa căutării spirituale. Cei care depind de o altă fiinţă pentru a fi fericiţi sunt undeva pe traseu sau fac primele mişcări de încălzire pentru a pleca la drum. Nimeni din afara ta nu te poate face cu adevărat fericit. Poţi avea momente de bucurie, poţi să te simţi bine perioade mai mari de timp, poţi trăi chiar o viaţă agreabilă. Dar fericit în sensul cel mai înalt eşti doar în contact cu Sinele.

Cum ai putea să te mai agăţi de cineva când trăieşti această fericire? Poţi să te bucuri împreună cu cineva, să împărtăşeşti această fericire cu ea. Dar ea, dacă pleacă, nu pleacă şi cu fericirea ta. Fericirea rămâne cu tine! De aceea nu te cramponezi, de aceea respecţi şi încurajezi libertatea.

Posesivitatea este strâns legată de ignoranţă. Iată în ce fel. Ce faci atunci când încerci să posezi o altă persoană? Ce faci când încerci să pui stăpânire pe partenerul sau partenera ta? Te agăţi de ea. Te agăţi de celălalt, încerci să-l transformi într-un bun personal, deoarece nu ştii cine eşti. Dacă ai şti ce comori deţii înlăuntrul tău, nici prin cap nu ţi-ar trece să încerci să posezi, să controlezi sau să domini o altă persoană. Dar tu nu ştii cine eşti. Crezi că eşti un biet cerşetor care s-a trezit peste noapte cu ceva valoros. De acest ceva ţii cu dinţii. A devenit posesia ta. Nu îi mai dai drumul. Te agăţi cu disperare deoarece relaţia aceasta te face să te simţi un pic mai bine. Aceasta este iubirea, în opinia ta.

Totul este, evident, o iluzie. Iubirea nu ia ostatici. Nu leagă oamenii de piciorul scaunului, şoptindu-le: “Eşti atât de important pentru mine. Te preţuiesc atât de mult.” A iubi înseamnă a dărui. Când iubeşti îi oferi celuilalt ceea ce ai tu mai bun. Nu îi oferi ceea ce nu ai. Îi oferi ceea ce ai. Ceea ce s-ar putea dovedi satisfăcător pentru el/ea. Sau nu. Asta este o altă problemă. Important este că atunci când iubeşti cu adevărat, oferi ceea ce ai de oferit şi nu ceri nimic în schimb. Desigur, primeşti dacă ţi se oferă. Ar fi o nebunie să refuzi. Dar nu pretinzi.

Iubirea nu obligă pe nimeni să facă nimic. În acest sens iubirea este libertate. Acesta e un criteriu cristalin după care poţi şti dacă iubeşti sau nu pe cineva. Dacă iubeşti o persoană îi respecţi libertatea. Mai mult decât atât. Dacă poţi, o ajuţi să-şi extindă libertatea. Hrănită cu iubirea ta, iubita ta devine o persoană din ce în ce mai liberă. Ea se extinde în mai multe direcţii, îşi revelează aspecte noi ale personalităţii, învaţă să-şi protejeze adecvat vulnerabilităţile, transformă ceea ce este grosier.

Tu nu iubeşti pentru că ai nevoie de celălalt. Nu eşti un cerşetor. Eşti un împărat! Nu se pune problema să iei ceva, ci să dăruieşti ceva. Repet: poate că şi celălalt are ceva să-ţi dăruiască. Asta este ceea ce eu numesc o relaţie minunată. Este o relaţie între un împărat şi o împărăteasă. Aristocraţia autentică la nivelul ei cel mai înalt. Doi oameni care îşi oferă reciproc ceva din bucuria, calităţile, energia sau timpul lor, fără să ceară nimic în schimb. Orice altceva nu este o relaţie de iubire reală. Este întâlnirea a doi cerşetori, care din când în când poate mai dau câte ceva şi gratuit.

Când iubeşti cu adevărat te reverşi. Dai pe dinafară. Eşti plin cu energia iubirii şi o împărtăşeşti cu cineva. Este foarte simplu. Iubirea a apărut în tine şi de la tine curge spre altcineva. De aceea nu ceri nimic în schimb. De aceea nu există posesivitate. Dacă cel spre care curge iubirea ta o respinge, asta nu reprezintă nici un fel de problemă pentru tine. Nu apare nici o suferinţă. O orientezi spre altcineva (nu neapărat o persoană). Eşti exact ca o apă curgătoare în calea căreia a apărut un obstacol. Vei înceta să curgi? Nici pomeneală, o să virezi puţin la stânga sau la dreapta şi asta-i tot. Vei continua să curgi.

Există oameni a căror iubire a fost respinsă şi care au hotărât să nu mai curgă. Ei au încercat sau încearcă să blocheze iubirea. Dar iubirea care nu se exprimă naştemonştri interiori! Energia care nu-şi urmează cursul natural se transformă în contrariul ei. Chinezii ştiu asta de foarte mult timp. Excesul de Yin începe să devină Yang excesul de Yang începe să devină Yin. O apă a cărei curgere este blocată ştii ce devine? O mlaştină. Nu cred că ţi-ar plăcea să conţii o mlaştină în interiorul tău.

Iubirii adevărate îi pasă de bucuria celuilalt. Iubirii iluzorii îi pasă de Eu. Reţine acest criteriu: dacă iubirea ta te-a condus la suferinţă, a fost o iubire în mare parte imaginată; în spatele ei nu s-a aflat Sinele, ci Eul. Eul are această particularitate: orice ar face, generează, într-un final, suferinţă.

Revenind mai spre început, aceasta înseamnă că nu ştii cine eşti. Crezi că eşti Eul. Nu eşti! Câtă vreme te vei identifica cu Eul, îţi va fi imposibil să iubeşti cu adevărat. Nu vei putea fi un om fericit. Eul este limitat şi luptă cu toate mijloacele pentru supravieţuire. Esenţa lui este frica. O modalitate de a face faţă acestei frici este încercarea de a acapara. Se agaţă de o persoană şi încearcă să pună stăpânire pe ea. Dar celălalt, în adâncul lui, îşi doreşte să fie liber. Aşa începe lupta! Lupta nu este întotdeauna pe faţă şi consecinţele ei (răni, vătămări grave) nu sunt întotdeauna vizibile. Eul creează suferinţă. Iubirea creează libertate şi bucurie. Dacă simţi că ai eşuat în dragoste, te rog, nu acuza iubirea de asta. Fii cât de lucid poţi şi vezi care este responsabilitatea ta. Poate ai avut anumite aşteptări. Anumite pretenţii. Cereri pe care nu le-ai exprimat niciodată. Dorinţe de care nici tu nu erai conştient. Toate acestea îţi aparţin. Nu au nici o legătură cu iubirea. Îţi aminteşti? Iubirea este dăruire, împărtăşire.

În iubire nu există victime. Victimile există doar în luptă. Dacă stai acum şi plângi, acesta nu e semnul că ai iubit. Este semnul că ai pierdut lupta. Dacă vei continua să visezi că iubeşti, nu vei experimenta niciodată iubirea reală!

Adrian Nuţă, Inchisorile invizibile

Articol preluat de pe site-ul http://drumuricatretine.wordpress.com/2012/06/21/iubirea-nu-limiteaza-nu-pune-bariere-nu-creeaza-inchisori/

Povestea celor trei porti

Un rege avea un fiu deştept şi curajos. Ca să-l pregătească pentru a înfrunta viaţa, îl trimise la un bătrân înţelept. 

- Luminează-mă: ce trebuie să ştiu în viaţă? 
- Vorbele mele se vor pierde precum urmele paşilor tăi pe nisip, dar o să-ţi dau totuşi câteva sfaturi. În drumul tău prin viaţă vei întâlni trei porţi. Citeşte ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorinţă mai puternică decât tine te va împinge să le urmezi. Nu încerca să te întorci, căci vei fi condamnat să retrăieşti din nou şi din nou ceea ce încerci să eviţi. Nu pot să-ţi spun mai mult. Tu singur trebuie să treci prin asta, cu inima şi cu trupul. Acum du-te! Urmează drumul acesta drept din faţa ta. 

Bătrânul înţelept dispăru şi tânărul porni pe drumul vieţii. Nu după mult timp, se găsi în faţa unei porţi mari, pe care se putea citi: 

SCHIMBĂ LUMEA. 

Asta era şi intenţia mea, gândi prinţul, căci chiar dacă sunt lucruri care îmi plac pe această lume, altele nu-mi convin deloc. 
Atunci începu prima sa luptă. Idealul său, abilitatea şi vigoarea sa îl împinseră să se confrunte cu lumea, să întreprindă, să cucerească, să modeleze realitatea după dorinţa sa. El găsi plăcerea şi beţia cuceritorului, dar nu şi alinarea inimii. Reuşi să schimbe câteva lucruri, dar multe altele îi rezistară. 

Anii trecură. Într-o zi îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept care-l întrebă: 
- Ce-ai învăţat tu pe acest drum? 
- Am învăţat să deosebesc ceea ce e în puterea mea de ceea ce îmi scapă, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine. 
- Bine, zise bătrânul. Utilizează-ţi forţele pentru ceea ce stă în puterea ta şi uită ceea ce-ţi scapă printre degete. 

Şi dispăru. 

Puţin după această întâlnire, prinţul se găsi în faţa celei de-a doua porţi pe care stătea scris: 

SCHIMBĂ-I PE CEILALŢI. 

Asta era şi intenţia mea, gândi el. Ceilalţi sunt sursa de plăcere, bucurii şi satisfacţii, dar şi de durere, necazuri şi frustrări. 
El se ridică deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i plăcea la cei din jurul sau. Încerca să le pătrundă în caracter şi să le extirpeze defectele. Aceasta fu a doua luptă a sa. 

Într-o zi, pe când medita asupra utilităţii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalţi, îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă: 
- Ce ai învăţat tu, deci, pe acest drum? 
- Am învăţat că nu ceilalţi sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfacţiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumină. În mine, prind rădăcină toate aceste lucruri. 
- Ai dreptate, spuse bătrânul. Prin ceea ce ceilalţi trezesc în tine, ei te descoperă în faţa ta. Fii recunoscător celor care fac să vibreze în tine bucuria şi plăcerea, dar şi celor care fac să se nasca în tine suferinţa sau frustrarea, căci prin ei viaţa îţi arată ce mai ai încă de învăţat şi calea pe care trebuie s-o urmezi. 

Nu după multă vreme, prinţul ajunse în faţa unei porţi pe care scria: 

SCHIMBĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI. 

Dacă eu sunt cauza problemelor mele, atunci înseamnă că asta îmi rămâne de făcut, îşi zise el şi începu lupta cu el însuşi. 
El caută să pătrundă în interiorul său, să-şi combată imperfecţiunile, să-şi înlăture defectele, să schimbe tot ce nu-i plăcea în el, tot ce nu corespundea idealului său. 
După câţiva ani de luptă cu el însuşi, după ce cunoscu câteva succese, dar şi eşecuri şi rezistenţă, prinţul îl întâlni iarăşi pe bătrânul înţelept, care-l întrebă: 
- Ce ai învăţat tu pe acest drum? 
- Am învăţat că există în noi lucruri pe care le putem ameliora, dar şi altele care ne rezistă şi pe care nu le putem învinge. 
- Aşa este, spuse bătrânul. 
- Da, dar m-am săturat să lupt împotriva a tot, a toţi şi chiar împotiva mea! Oare nu se termină niciodată? Îmi vine să renunţ, să mă dau bătut şi să mă resemnez. 
- Asta va fi ultima ta lecţie, dar înainte de a merge mai departe, întoarce-te şi contemplă drumul parcurs, răspunse bătrânul şi apoi dispăru. 

Privind înapoi, prinţul văzu în departare spatele celei de-a treia porţi pe care stătea scris: 

ACCEPTĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI. 

Prinţul se mira că n-a vazut cele scrise atunci când a pătruns prima dată prin acea poarta, dar în celălalt sens. 
În luptă devenim orbi, îşi spuse el. Şi mai văzu zăcând pe jos, peste tot în jurul lui, tot ce a respins şi a învins în luptă cu el însuşi: defectele, umbrele, frica, limitele sale. 
Le recunoscu pe toate şi învăţă să le accepte şi să le iubească. Învăţă să se iubească pe el însuşi, fără să se mai compare, să se judece, să se învinovăţească. 

Îl intalni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă: 
- Ce-ai învăţat în plus pe acest drum? 
- Am învăţat că urând sau detestând o parte din mine înseamnă să mă condamn să nu fiu niciodată de acord cu mine însumi. Am învăţat să mă accept în totalitate, necondiţionat. 
- Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie să-l uiţi în viaţă, acum poţi merge mai departe. 

Prinţul zări în departare cea de-a doua poartă, pe spatele căreia scria: 

ACCEPTĂ-I PE CEILALŢI. 

Şi în jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a întâlnit în viaţa sa, pe cei pe care i-a iubit şi pe cei pe care i-a urât, pe cei pe care i-a ajutat şi pe cei pe care i-a înfruntat. Dar spre surpriza sa, acum era incapabil să le vadă imperfecţiunile, defectele, lucrurile care altădata îl deranjau enorm şi impotriva cărora luptase. 

Bătrânul înţelept apăru din nou şi-l întrebă: 
- Ce-ai învăţat mai mult decât prima dată pe acest drum? 
- Am învăţat că fiind în acord cu mine însumi, nu mai am nimic de reproşat celorlaţi şi nici nu mă mai tem de ei. Am învăţat să-i accept şi să-i iubesc aşa cum sunt. 
- Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie să-l ţii minte. 

Continuă drumul. Prinţul zări prima poartă, prin care trecuse cu mult timp în urmă, şi văzu ceea ce era scris pe spatele ei: 

ACCEPTĂ LUMEA. 

Privi în jurul său şi recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucerească, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina şi frumuseţea tuturor lucrurilor, de perfecţiunea lor. 
Era totuşi aceeaşi lume de altă dată. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi bătrânul, care-l întrebă: 
- Ce-ai învăţat pe drumul acesta? 
- Acum am învăţat că lumea este oglinda sufletului meu. Că eu nu văd lumea, ci mă văd în ea. Când sunt fericit, lumea mi se pare minunată, când sunt necăjit, lumea îmi pare tristă. Ea nu este nici veselă, nici tristă. Ea există, atât. Nu lumea mă necăjea, ci starea mea de spirit şi grijile pe care mi le făceam. Am învăţat să o accept fără să o judec, fara nici o condiţie. 
- Acesta este cel de al treia lucru important pe care nu trebuie să-l uiţi. Acum eşti împăcat cu tine, cu ceilalţi şi cu lumea! 
Eşti pregătit să porneşti spre ultima încercare: trecerea de la liniştea împlinirii, la împlinirea liniştii, spuse el şi dispăru pentru totdeauna.

“Daca vrei sa trezesti intreaga umanitate, atunci trezeste-te tu pe de-a-ntregul; daca vrei sa elimini suferinta din lume, atunci elimina tot ce este intunecat si negativ in tine.

Cu adevarat, cel mai mare dar pe care il ai de oferit este propria ta transformare!”

Lao Tzu

Fatima , Judecatorul si Cortul

Fatima a muncit mult alaturi de tatal ei , torcand fire de diferite culori exotice . Intr-o zi , tatal ei ii spune ca ar trebui sa plece intr-o calatorie pentru a-si putea vinde produsele . Poate ca , in cursul calatoriei” iti vom gasi si un tanar frumos si bun cu care sa te casatoresti “ . Plini de speranta , pleaca la drum dar pe mare s-a dezlantuit o furtuna teribila , vasul a fost zdobit de stanci , toti s-au inecat, numai Fatima a fost purtata de valuri pe tarm, undeva in apropierea Alexandriei. Acolo, a fost adoptata de o familie de tesatori care au invatat-o acest mestesug . In cativa ani , avea o viata fericita . Dar intr-o zi , cand se afla pe malul marii , o gasca de negustori de sclavi au rapit-o si au dus-o la Istanbul. A pierdut pentru a doua oara , totul. Unui om cumsecade , care facea catarge , i-a fost mila de ea si a cumparat-o . In familia acestui om ,  ea a muncit foarte mult , a invata sa faca catarge , iar in scurt timp a fost eliberata , i-a fost data libertatea . Inca o data , o noua viata incepea pentru ea . Intr-o zi ,  constructorul de catarge i-a spus :” Fatima , te voi face agentul meu si du aceste catarge la Java , unde sa le vinzi la un pret bun”. Fatima a plecat dar pe mare  vasul  a fost lovit de un taifun pe coasta Chinei. Si-a blestemat iarasi soarta fiindca nimic nu mergea oricat ar fi incercat ,intrebandu-se “ de ce sunt asa ghinionista ?”

Ceea ce Fatima nu stia era ca in China circula o legenda care spunea ca intr-o zi o femeie extraordinara va aparea pe tarmul marii si va fi in stare sa construiasca ceva minunat, un Cort . Asa ca, din cand in cand imparatul Chinei trimitea cate o iscoada pe tarm , ca sa o caute pe acea femeie extraordinara . Chiar in momemtul  cand Fatima a fost adusa de mare pe tarm , una dintre iscoade s-a intamplat sa fie acolo si i-a spus ca trebuie sa mearga la imparatul Chinei care o asteapta . Cand au ajuns la palat ,imparatul i-a zis :” Poti sa construiesti un  lucru minunat despre care am auzit ca se cheama cort?” Fatima i-a raspuns ca da , de-a lungul calatoriei  ei vazuse destule corturi . Atunci , imparatul i-a spus sa se apuce de treaba , sa-l faca . Fatima i-a spus ca pentru inceput are nevoie de o panza tare , imparatul i-a raspuns ca nu are . In momentul acela , Fatima si-a adus aminte de familia de tesatori din Alexandria care au invatat-o acest mestesug  si a tesut panza de care avea nevoie . Dupa asta , i-a spus imparatului ca are nevoie de franghii iar acesta i-a raspuns ca nu are asa ceva . Atunci, Fatima si-a adus aminte de tatal ei care a invatat-o sa toarca , si a tors niste franghii colorate si puternice . Apoi i-a cerut imparatului niste  tarusi lungi pentru cort iar acesta i-a raspuns iarasi ca nu are asa ceva . Asa ca Fatima noastra si-a amintit de timpul in care construia catarge si a facut niste tarusi lungi . Pentru ca a vazut atatea corturi in calatoriile ei , Fatima a reusit sa construiasca cel mai frumos cort . Imparatul a fost extrem de impresionat de munca ei si a intrebat-o ce recompensa vrea pentru ceea ce a construit . A primit in dar un print frumos cu care s-a casatorit , au trait fericiti inconjurati de copiii lor pana la sfarsitul vietii .

S-a impacat cu viata , dandu-si seama ca fiecare episod aparent  catastrofal din viata ei o invatase o anumita indemanare esentiala pentru obtinerea fericirii ei finale . 



Preluat de pe site-ul http://adriana-astro.com/calatoria-lui-jupiter-%E2%80%93o-reciclare-de-12-ani/

Trei descoperiri ale fizicii cuantice, cu impact major asupra vieţii noastre

Noi gândim încontinuu, fie că vrem sau nu aceasta. Fiecare dintre noi are aproximativ 60.000 de gânduri pe zi.

Iar toate aceste gânduri ale noastre produc consecinţe, pentru că fiecare gând este de fapt o energie pe care o lansăm în Univers şi nu doar în direcţia dorită, ci în toate direcţiile.

Energia emisă de gândurile noastre îşi caută apoi, în drumul ei, o altă energie cu care să vibreze la unison, după principiul "ceea ce se aseamănă se adună".

Fiecare gând, indiferent că este bun sau rău, declanşează un proces de rezonanţă. Tot ceea ce va vibra la unison cu energia gândurilor noastre va fi atras automat în viaţa noastră.

Gândurile tale secrete, felul în care îi judeci pe ceilalţi, vorbăria interminabilă a minţii - totul formează un fel de intenţie.

Aşadar, prin gândurile noastre, noi emitem permanent energie către exterior, fapt care influenţează într-o mare măsură ceea ce atragem în viaţa noastră. 

De aceea, o scanare atentă a propriilor gânduri, mai ales a celor despre noi înşine, ne ajută să conştentizăm ce anume avem de schimbat. 

Ştiţi ce este minunat aici? Faptul că stă în puterea noastră să ne alegem gândurile. 

Precum la un televizor, putem comuta pe diferite programe, iar dacă v-aţi săturat de emisiunea "Sunt un prost. Nu fac nimic cum trebuie", apăsaţi butonul şi alegeţi "Dragostea lui Dumnezeu mă înconjoară şi mă susţine în fiecare clipă a vieţii". Veţi simţi diferenţa... imediat

 

1. În crearea realităţii noastre, nu doar gândul este "implicat". Mai este şi altceva.

Până nu demult, oamenii de ştiinţă au crezut că doar prin gândurile noastre emitem energie către exterior şi că  cel mai puternic emiţător energetic din corpul nostru ar fi creierul, cu impulsurile sale electromagnetice.

Dar trupul nostru dispune de un emiţător şi mai puternic - INIMA - care generează un câmp electric mult mai mare decât cel al creierului. 

Aceasta este una dintre cele importante descoperiri ale secolului XX: faptul că inima omenească are un rol mult mai important decât acela de a pompa sânge în corpul uman.

Responsabil pentru această descoperire este Institutul de Cradiologie din California care a realizat un studiu aprofundat al inimii. Astfel s-a descoperit faptul că acest organ uman este înzestrat cu ceea ce numim "inteligenţa inimii" şi că influenţele acesteia sunt foarte profunde pentru noi.

Măsurătorile realizate au arătat că inima generază un câmp electric care se extinde cu mult în afara corpului nostru. 

Acest câmp electric are o anumită formă, aratând ca un inel lat împrejurul trupului, cu o rază de aproximativ 2-3 metri.

Institutul de Cardiologie a mai descoperit că inima interacţionează atât cu trupul, cât şi cu mediul exterior prin câmpurile electromagnetice pe care le generează. 

Avem motive să credem că acest câmp generat de inimă are influenţă la mulţi kilometri în afara corpului nostru, pornind de la locaţia fizică a inimii.

Cum poate inima să facă aceasta? În ce fel comunică ea? Cum sunt transmise informaţiile?

În primul rând prin EMOŢII.

Ştiinţa ne spune că atunci când simţim o emoţie, ea este transpusă în energii electrice şi magneticecorespunzătoare, care interacţionează cu celulele corpului nostru şi cu atomii lumii înconjurătoare pentru a produce acele efecte formidabile de care vorbesc toate tradiţiile spirituale autentice. Ele ştiu cum să orienteze atenţia aspirantului către inimă, pe când noi o orientăm către raţiune, creând astfel o societate foarte mentală, bazată doar pe logică.

Alte studii asupra inimii au arătat că aceste câmpuri electromagnetice generate de inimă au şi o altă cauză la fel de importantă şi anume CONVINGERILE noastre, toate acele lucruri pe care le credem cu tărie şi în jurul cărora ne modelăm vieţile.

Deci nu numai emoţiile noastre sunt emise în afară, ci mai ales convingerile noastre. Iar inima este un fel de interfaţă care transformă toate emoţiile şi convingerile noastre în energii electromagnetice.

Deci prin sentimentele noastre, prin iubire, iertare, compasiune, dar şi prin mânie, ură, supărare, noiputem produce modificări atât în trupul nostru, cât şi la mulţi kilometri în afara noastră.

Trăgând linie, este bine să reţinem următorul aspect: 

deşi Creierul emite şi el câmpuri electromagnetice, oamenii de ştiinţă au arătat că undele electriceproduse de inimă sunt de o sută de ori mai puternice, iar undele magnetice sunt de 5.000 de ori mai puternice decât cele generate de creier.

Astfel se explică de ce vindecarea se obţine mai repede printr-o susţinere afectivă decât doar printr-un proces de gândire, pentru că noi emitem mai multă energie prin intermediul inimii decât prin intermediul creierului.

 

2. ADN-ul uman are o influenţă directă asupra lumii înconjurătoare

Există încă o descoperire ştiinţifică importantă care ne arată cum influenţăm realitatea în care trăim. Ştim, teoretic, că totul este interconectat şi în mod tainic interdependent. Dar să vedem cum se traduce această lege, la nivelul micro-universului nostru.

Studiile de laborator au arătat că ADN-ul uman influenţează direct substanţa din care sunt formaţi atomii, adică nişte particule micuţe de lumină, numite fotoni.

Fizicianul rus Vladimir Poponin a realizat nişte experimente faimoase la începutul anilor '90. El a pus într-o eprubetă închisă ADN uman şi fotoni, dorind să afle ce influenţă are ADN-ul uman asupra fotonilor. Dintr-una dintre eprubete s-a extras tot aerul, pentru a obţine "vid" (vidul este un termen care induce în eroare, deoarece el nu este un spaţiu gol, ci este plin de informaţii şi energie). Într-un astfel de spaţiu există fotoni care pot fi măsuraţi destul de exact cu unele aparate specifice.

În experimentul lui Poponin, aceşti fotoni s-au distribuit, aşa cum era de aşteptat, în mod dezordonat, fără să respecte o anumită ordine.

Apoi a fost introdus ADN uman în această eprubetă vidată. Şi acum s-a produs un lucru foarte surprinzător. ADN-ul uman avea o influenţă directă asupra fotonilor:printr-o forţă misterioasă, el ordona fotonii în forme regulate.

Acest aspect este foarte, foarte profund, deoarece arată că substanţa din care suntem creaţi, adică ADN-ul, are o influenţă directă asupra particulelor din care este creată lumea înconjurătoare, adicăfotonii atomilor. 
Este prima dată când ştiinţa occidentală a demonstrat ceea ce tradiţiile spirituale străvechi au spus cu mult timp în urmă: suntem parte integrantă din această lume şi o influenţăm în permanenţă.

Iar experimentul nu se opreşte aici. Când ADN-ul uman a fost extras din eprubetă, fotonii s-au comportat ca şi cum ADN-ul era încă prezent acolo. Şi-au păstrat poziţia lor ordonată. Fotonii şi ADN-ul uman încă mai păstrau legătura, deşi fuseseră separaţi fizic. Părea că un anume câmp subtil încă le ţinea conectate.

Concluzia experimentului lui Poponin a fost aceea că există un câmp cuantic care ne uneşte cu tot ceea ce există în jurul nostru. 
Prin intermediul acestui câmp, suntem mereu în legătură cu toţi şi cu toate, fie că suntem conştienţi sau nu de aceasta.

 

3. ADN-ul uman este influenţat, la rândul său, de sentimente

Senimentele umane care izvorăsc din inimă, având în spate convingerile noastre puternice, modifică efectiv forma ADN-ului, iar acesta influenţează atomii, după cum am văzut.

S-au testat efectele sentimentelor pure asupra ADN-ului. Pentru aceasta a fost izolat ADN de la diferite persoane  în câte o eprubetă. Aceste eprubete cu ADN au fost supuse unor puternice câmpuri emoţionale. 
Pentru aceasta, subiecţii experimentului au folosit diferite tehnici emoţionale şi spirituale.

S-a observat un lucru care, protrivit vechilor legi ale fizicii, nu ar fi trebuit să se petreacă. În timp ce participantul emitea un câmp emoţional puternic, au putut fi măsurate reacţii electrice la nivelul ADN-ului. Persoanele care au participat la acest test puteau influenţa  molecula de ADN din eprubetă doar prin intermediul emoţiilor lor puternice.

Când subiecţii experimentului emiteau stări de iubire, recunoştinţă, molecula de ADN se dilata, lanţurile ADN-ului se deschideau, se măreau.

Când, subiecţii respectivi trăiau stări de furie, frustrare, stres, molecula de ADN se micşora şi blocaastfel multe din codurile sale, răspunzând emoţiilor negative printr-o evidentă contracţie. S-a observat astfel, în mod empiric, cum emoţiile, convingerile, sentimentele noastre pot modifica structura moleculei de ADN, precum şi ordonarea acesteia în celule.

Mai mult chiar, oamenii de ştiinţă au remarcat că această blocare a codurilor ADN putea fi anulată deîndată ce experimentatorii emiteau din nou stări de recunoştinţă, iubire şi fericire.

Aceste descoperiri, care au arătat că genele ADN-ului sunt modificate de energiile din exterior, stau la baza întemeierii unei noi ştiinţe, denumită Epigenetică. Creierul este un centru de comandă care interpretează evenimentele din exterior şi apoi trimite în trup semnale corespunzătoare. Printre aceste semnale se numără atât reacţiile  biochimice, cât şi undele electromagnetice. Aceste semnale influenţează în mod direct celulele şi produc astfel modificări ale codurilor lor genetice.

Cuajutorul unui ceas atomic foarte precis, s-a măsurat diferenţa de timp dintre emiterea unei emoţii şi reacţia ADN-ului. S-a observat că reacţia ADN-ului avea loc întotdeauna simultan.

Tot ceea ce gândim şi simţim, ADN-ul nostru percepe în mai puţin de o nanosecundă (0,000000001 secunde), iar aceasta indiferent dacă mostra de ADN se află lângă noi sau pe cealaltă parte a Pământului.

Concluzia?

Gândurile şi sentimentele noastre pot modifica ADN-ul, iar ADN-ul modifică în mod direct materia din care este structurată lumea.

Atunci când trăim anumite stări, cum ar fi, de exemplu, compasiune, iertare, dragoste, dar şi stări negative, ca de exemplu mânie ură, supărare, gelozie, noi influenţăm direct structura ADN-ului nostru, iar aceste modificări se propagă în trupul nostru, cât şi în afara noastră pe distanţe extraordinar de mari, datorită câmpului cuantic

 

 sursa:stiinta.info

 

Povestea Vulturului

 

Vulturul Plesuv are o lectie foarte importanta pentru oameni. El este unul dintre cei mai mari din specia lui, face parte din categoria pasarilor de prada si poate trai pana la 70 de ani. Insa, pentru a ajunge la aceasta varsta vulturul plesuv trebuie sa ia O DECIZIE FOARTE GREA SI DUREROASA.

Cand ajunge la 40 de ani, ghearele sale lungi si flexibile isi pierd forta si nu mai sunt capabile sa-i care prada.
Ciocul lung si ascutit i se inconvoaie. Aripile-i grele si imbatranite de ani si de grosimea penelor ii infraneaza si ii impietresc muschii pieptului ingreunand-u-i astfel zborul faimos.

In acel moment, vulturul are doar doua optiuni: sa MOARA DE FOAME sau sa treaca printr-un greu si dureros proces de transformare care dureaza 150 de zile.

Vulturul DECIDE sa TRAIASCA mai departe. Pentru asta el zboare pe un varf inalt de munte unde isi face un nou cuib. Acolo el incepe sa-si loveasca continuu ciocul incovoiat de o stanca pana cand acesta se rupe. Acest lucru nu este tocmai placut, insa vulturul a decis sa traiasca. Indurerat el asteapta sa-i creasca un nou cioc, mai puternic si mai ferm decat cel cazut.

 

Apoi, vulturul incepe sa-si smulga ghearele, una cate una, scotand sunete ciudate de durere. Dupa ce noile gheare ii cresc, incepe sa-si smulga penele imbatranite.

 

Dupa cinci luni de transformare continua si dureroasa, vulturul renaste si isi reia faimosul zbor pentru care a fost creat si pentru care traieste inca 30 de ani.

 

De multe ori, ca sa supravietuim sau pentru a imbunatatii ceva in viata noastra trebuie sa trecem printr-un astfel de proces de transformare. Trebuie sa facem sacrificii, trebuie sa ne doara si sa suferim, altfel ne vom intoarce in trecut si vom muri fara sa beneficiem de tot ce ne putem oferi.

Cateodata trebuie sa renuntam la trecut, simboluri, obiceiuri, indeletniciri, tabieturi sau stare de confort.
Daca ne vom elibera de obicei, vom putea profita de prezent. Nimeni nu isi propune sau planifica sa esueze. Nimeni nu hotaraste dinainte sa duca o viata plina de mediocritati si frustrari, insa ezitand in luarea unei decizii exacte cu privirea la ceea ce doriti exact, sfarsiti prin a trai instinctiv, accidental. Astfel, veti trece printr-o serie de evenimente fortuite asupra carora veti avea prea putin control.

Cei care se conduc in viata dupa legea accidentului considera ca succesul se datoreaza in mare masura norocului si imprejurarilor si foarte putin lor insisi. Acesti oameni au mereu tendinta de a fi negativisti, pesimisti, neajutorati si de a simti ca si cum nu si-ar putea controla propriile vieti, ei inventeaza in permanenta scuze, au un randament cu mult sub potentialul lor si se complac in diverse forme de activitati inutile si chiar daunatoare, cum ar fi privitul la tv, alcoolul, drogurile si socializarea inutila.