Povestea inimii

Într-o zi, un tânar s-a oprit în centrul unui mare oraș și a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din împrejurimi.

Nu după multă vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulțime de oameni și toți îi admirau inima, care era într-adevar perfectă. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisură. Da, toți au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată.

Tânarul era foarte mândru de inima lui și nu contenea să se laude singur cu ea.

Când deodată, de mulțime s-a apropiat un batrânel. Cu glas liniștit, el a rostit ca pentru sine:
- Și totuși, perfecțiunea inimii lui nu se compară cu frumusețea inimii mele.

Oamenii din mulțimea strânsa în jurul tânarului au început să-și întoarcă privirile spre inima batrânelului.
Până și tânîrul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui.

Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plina de cicatrice, locuri unde bucăți din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucațile străine și inima batrânului fiind sinuoase, chiar colțuroase pe alocuri.

Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăți întregi din inima concurentă, rani larg deschise, încă sângerânde.

“Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă”, își șopteau uimiți oamenii.

Tânărul, după ce examinase atent inima batrânelului, și-a ridicat privirea și i-a spus râzând:

- Cred că glumești, moșnege. Privește la inima mea – este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi și durere.

- Da, a spus blând batrânelul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aș schimba niciodată inima cu inima ta.

- De ce?

- Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană careia i-am daruit dragostea mea – rup o bucată din inima mea și i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi da în schimb o bucată din inima lui, ce se potriveste în locul rămas gol în inima mea.
Dar pentru că bucățile nu sunt măsurate la milimetru, ramân margini colțuroase, pe care eu le prețuiesc nespus de mult deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtășit-o cu cel de lângă mine.
Uneori am dăruit bucăți din inima mea, unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucățică din inima lor.
Acestea sunt rănile deschise din inima mea, găurile negre – a-i iubi pe cei din jurul tău, implică întotdeauna o dăruire.
Și deși aceste răni sângerează încă și mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până și pentru acești oameni; si, cine stie, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine și să-mi umple locurile goale, cu bucăți din inimile lor.
Întelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumusețe a inimii?, a încheiat cu glas domol și zâmbet cald, batrânelul.
Tânarul a rămas tăcut, deoparte, cu obrazul scaldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de batrânel, a rupt o bucată din inima lui perfecta și i-a întins-o cu mâini tremurânde. Batrânul i-a primit bucata pe care a pus-o în inima lui.
A rupt apoi o bucată din inima brăzdată de cicatrici și a pus inima tânarului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru că marginile erau cam colțuroase.

Tânarul și-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar care acum era mai frumoasă ca niciodată, fiindcă în inima cândva perfectă, pulsa de-acum dragoste din inima batrânelului. Cei doi s-au îmbrățișat, și-au zâmbit și au pornit împreună la drum.

Cât de trist trebuie să fie să mergi pe calea vieții, cu o inima întreagă în piept. O inimă perfectă, dar lipsită de frumusețe…

Inima ta cum este? O poți împărți cu alții?

Sursa foto:https://www.shtiu.ro/povestea-simbolului-inimii-de-ce-desenam-inima-astfel-%E2%99%A5-739.html
Mai multe informatii la: http://filedelumina.ro/2013/03/20/povestea-inimii/#ixzz2O6iQwc89

Ceșcuța

O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichități, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversări de la căsătorie. Amandurura le plăceau antichitățile și produsele din argilă, ceramice, în special ceștile de ceai. Au observat o ceașcă excepțională și au întrebat:

- Putem să vedem ceșcuța aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.

În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceșcuța de ceai a început să vorbească:

- Voi nu puteți să înțelegeți.. Nu am fost de la început o ceșcuță de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argilă roșie. Stăpânul m-a luat și m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri iar eu am strigat:

- Nu face asta! Nu-mi place! Lasă-mă în pace, dar el a zâmbit doar și a spus cu blândețe:

- Încă nu!

Apoi, ah! Am fost așezată pe o roată și am fost învârtită, învârtită, învârtită.

- Oprește!  Amețesc! O să-mi fie rău! am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap și a spus, liniștit:

- Încă nu.

M-a învârtit, m-a frământat și m-a lovit și m-a modelat până a obținut forma care i-a convenit și apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simțit atâta căldură. Am strigat, am bătut și am izbit ușa ..

- Ajutor! Scoate-mă de aici! Puteam să-l vad printr-o deschizatură și puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta:

- Încă nu.

Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, ușa s-a deschis. Cu atenție m-a scos afară și m-a pus pe raft… am început să mă răcoresc. O, mă simțeam atât de bine! Ei, așa este mult mai bine, m-am gândit.

Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat și m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc.

- O, te rog, încetează, încetează, am strigat! El doar a dat din cap și a spus:

- Încă nu!

Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte și simțeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am, insistat. Am strigat. am plâns, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunț. Chiar atunci ușa s-a deschis si El m-a scos afară și, din nou, m-a așezat pe raft, unde m-am răcorit și am așteptat și am așteptat întrebându-mă:

- Oare ce are de gând să-mi mai facă?

O oră mai târziu mi-a dat o oglindă și a spus:

- Uită-te la tine.

Și m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!!

El a vorbit blând:

Vreau să ții minte, știu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aș fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Știu că ai amețit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aș fi oprit, te-ai fi desfăcut bucățele, te-ai fi fărâmițat. Știu că a durut și că a fost foarte cald țn cuptor și neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Știu că mirosurile nu ți-au făcut bine când te-am periat și te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aș fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viață. Dacă nu te-aș fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supraviețuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ținut. Acum ești un produs finit. Acum ești ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine.

Morala: Dumnezeu știe ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face și ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta sfânta SA voie. Dacă viața pare grea și ești lovit, bătut și împins aproape fără milă; când lumea-ți pare că se învârtește necontrolat; când simți că ești într-o suferință îngrozitoare, când viața pare cumplită, fă-ți un ceai și bea-l din cea mai draguță ceașcă, așează-te și gândește-te la cele citite aici și apoi discută puțin cu OLARUL.
“Asta îmi este toată misiunea și rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deși eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și sfințirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri și rosturi sunt
străin.”

Mai multe informatii la: http://filedelumina.ro/2013/03/19/cescuta/#ixzz2O1gLi9Yd

Povestea olarului leneș și a înțeleptului mut

A fost odată un olar, care trăia într-un sat uitat de lume. Visul lui era să ajungă în marea Cetate, unde să poată avea propria prăvălie de vase, oale şi obiecte ceramice. Dar şansele lui erau mici, pentru că olarul era foarte leneş şi muncea doar pentru a-şi asigura traiul zilnic.   Într-o zi, olarul întâlni un călător care îi spuse că într-un sat vecin trăieşte într-o colibă, un înţelept care poate să-ţi ofere orice răspuns. Ce era ciudat la el, era că nu ieşea niciodată din colibă şi nici măcar nu vorbea. Cel care dorea să-i pună o întrebare, trebuia să bată la uşă apoi să deschidă un oblon îngust prin care se vedeau, în semi-întunericul dinăuntru, doar ochii înţeleptului mut. Apoi, trebuia să-i pună o întrebare, iar înţeleptul îi răspundea din ochi şi omul putea citi răspunsul în expresia acestora.

Auzind asta, olarul alergă imediat în satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocăni uşor, apoi trase oblonul de pe uşă. Prin fanta îngustă, văzu cu greu nişte ochi ce îl priveau din întuneric. Îi puse pe nerăsuflate, întrebarea:

- Cum pot să ajung să prosper, în marea Cetate?, apoi se uită cu atenţie la expresia celui dinăuntru. Şi văzu nişte ochi plictisiţi..nepăsători, total indiferenţi. În acel moment, realiză că aşa a fost şi el faţă de meseria lui, leneş şi nepăsător!

Îşi spuse:

- Până acum am stat şi am aşteptat ca şansa ideală, să mă lovească din senin. Dar răspunsul e foarte simplu, trebuie să muncesc eu mai mult, pentru a mă apropia de ţelul meu!

Oare câţi oameni fac aceeaşi greşeală? se mai întrebă el.

- Peste tot văd oameni care se plâng de lipsa de şansă, în loc să pună mâna şi să facă ceva..

În următoarele luni începu să modeleze oale şi ulcioare zi de zi, pe care le vindea în satele apropiate şi rezultatele nu întârziară să apară. Deja câştiga bine, iar o mare parte din bani îi punea deoparte, pentru a-şi permite să se mute în Cetate. Cu toate astea, îşi dădea seama că nu era suficient şi  ca, în acest ritm, i-ar fi trebuit ani întregi.  Şi, pe deasupra, la sfârşitul zilei nu se simţea împlinit de munca lui. Aşa că, porni iar spre coliba înţeleptului mut, gândindu-se cu nerăbdare la reîntâlnire.

Coliba arăta la fel, în paragină, puteai să juri că nu locuieşte nimeni acolo. Bătu în uşă după obicei, apoi trase oblonul şi puse întrebarea cu ardoare:

-  Cum pot să vând mai mult, pentru a-mi permite să plec în marea Cetate?

Ochii dinăuntru erau trişti, obosiţi, lipsiţi de lumină.

- Privirea unui om singuratic, izolat de lume, gândi el.

Şi atunci îşi aminti de propria singurătate, de faptul că nu avea prieteni şi îşi evita mereu rudele. Pentru că îi era frică să nu îi ceară bani sau alt ajutor.

A doua zi plecă în târg, cu un singur gând: să vândă atât de multe oale, încât să-şi poată ajuta toate rudele, vechii prieteni şi chiar vecinii cu care nu se înţelegea foarte bine. Toţi cunoscuţii lui erau oameni sărmani, care abia se descurcau de pe o zi pe alta. După o lună, vindea şi câştiga aproape de două ori mai mult şi nu numai că ajutase mulţi oameni cu bani şi mâncare, dar îi rămânea şi lui o sumă impresionantă.

Câştiga atât de bine, încât peste puţin timp reuşi să-şi ia o căsuţă în marea Cetate, unde visase mereu să ajungă. Târgul era mult mai mare în Cetate. Pe aici treceau călători care veneau de peste mări şi ţări şi care aveau pungile doldora de bani. Olarului îi mergea foarte bine şi îşi făcuse mulţi prieteni, căci îşi păstrase obiceiul de a ajuta oameni aflaţi la nevoie. Dar înca era departe de ţelul lui.

Pentru a-şi deschide prăvălia pe care o visase, unde să aibă ucenici şi vânzători care să lucreze pentru el, avea nevoie de mult mai mult. Şi deja muncea de dimineaţa până seara şi vindea aproape tot ce producea. De data asta, abia aştepta să ajungă din nou la coliba înţeleptului. Şi avea încredere deplină că îşi va primi răspunsul, ca şi în celelalte dăţi.

Ajuns în faţa colibei, fu cuprins de un sentiment ciudat. Era şi mai dărăpănată, arăta de-a dreptul părăsită.

- Oare o fi murit?, se întrebă el şi îl trecu un fior. Ciocăni în uşă cu mâini tremurânde şi deschise oblonul îngust. Un sentiment de recunoştinţă îi cuprinse inima, când văzu din nou ochii în întuneric.

- Muncesc de dimineaţa până seara şi vând tot ce produc. Dar tot nu e suficient pentru a-mi permite să deschid prăvălia mea. Ce aş putea face diferit, pentru a câştiga mai mult? şi se uită cu atenţie în ochii înţeleptului mut. Privirea din întuneric era de această data vie, îndârjită. Olarul putea citi în ea determinare, dar şi disperarea unui om pe cale să-şi piardă speranţa. Apoi se gândi la viaţa lui din ultimul timp.

Pe de-o parte era foarte mulţumit că se mutase în Cetate şi că prospera, dar pe de altă parte, muncea atât de mult, încât nu se mai putea relaxa şi bucura de viaţă.    În următoarea dimineaţă se trezi mult mai odihnit, parcă era mai uşor. Îşi savură micul dejun, la umbra copacilor din grădină, gândindu-se cât de recunoscător este pentru viaţa lui. Abia acum îşi dădea seama cât de bine este să te şi opreşti din când în când ca să te bucuri de lucrurile mărunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor sălbatice. Apoi făcu ceva ce nu făcuse de foarte mult timp: plecă direct spre târg, fără să modeleze nici o oală. De obicei începea ziua muncind din greu, apoi fugea repede după-amiază să-şi vândă creaţiile. Luă doar câteva ulcioare făcute de el mai demult. Erau cele mai frumoase, le păstra în locuinţa lui, pentru a-i încânta ochii.

Dimineaţa, lumea din târg era diferită. Erau alţi muşterii, călători veniţi din alte părţi. Printre ei, olarul remarcă un personaj aparte, îmbrăcat în haine scumpe. Avea trăsături nobile şi din mersul lui se vedea că era un om puternic şi hotărât. Omul se opri chiar în faţa olarului şi începu să studieze cu atenţie, ulcioarele lucrate cu migală.

- Nu am mai văzut nicăieri asemenea îndemânare, spuse el. Ce ai zice să lucrezi ceramică pentru Curtea Regală? Ai fi plătit de cinci ori mai mult faţă de cât câştigă un olar de rând.

Olarul nostru nu-şi mai încăpea în piele de bucurie… să producă pentru feţele regale! Cu banii câştigaţi ar putea să-şi deschidă prăvălia în câteva luni! Şi toate astea, doar pentru că a decis în acea zi să se relaxeze şi să fie deschis la ceva nou! Primul lucru la care s-a gândit după această întâmplare a fost să-i mulţumească înţeleptului mut. Îl ajutase aşa de mult şi nici măcar nu apucase să îl vadă complet la faţă! Vroia să-l strângă în braţe şi să-i spună cât de mult au contat întâlnirile lor.

Ajuns la colibă, bătu la uşă iar apoi deschise oblonul. Ochii dinăuntru străluceau de bucurie, ca niciodată.

- Mare înţelept, ştiu că eşti mai retras de felul tău, dar vreau să-ţi mulţumesc din suflet şi să-ţi povestesc cât de mult m-ai ajutat!, spuse olarul.

Apoi deschise uşa şi rămase înmărmurit.

Înăuntru, dincolo de uşă, era doar o oglindă.

Pentru a reuşi, nu te mai plânge – uită de scuze şi acţionează!
Dacă acţionezi şi pentru a-i ajuta pe ceilalţi, munca va fi mai satisfăcătoare şi recompensa mai mare, pentru că vei avea o motivaţie mai puternică.
Ai nevoie şi să te relaxezi, să te bucuri de viaţă şi astfel să observi oportunităţi pe care nu le vedeai în mod normal.
Toate răspunsurile sunt deja în tine, trebuie doar să pui întrebările potrivite.

Mai multe informatii la: http://filedelumina.ro/2013/03/18/povestea-olarului-lenes-si-a-inteleptului-mut/#ixzz2NvqcR8x5