POVESTEA CELOR DOUA BOABE

Intr-o zi, un taran iesi pe ogor, la semanat. Un graunte, ramas pe varful unui bulgare de pamant, a inceput sa se laude catre altul, aflat adanc sub brazda:
- Vezi tu, frate, zaci acolo luptandu-te cu frigul pamantului si cu bezna, tanjind dupa o raza de soare, dupa lumina si caldura. Eu, fratioare, o duc mult mai bine, in timp ce tu te chinui.
Dar, in clipa aceea, o cioara a coborat pe neasteptate din vazduh si a inghitit grauntele ramas la vedere. In schimb, fratele sau de sub brazda incolti peste putin timp si, din micul graunte, iesi din pamant un spic frumos si trainic. De-abia acum, lumina si caldura soarelui ii faceau cu adevarat bine. Cu vremea, spicul deveni copt si roada lui multa.

Bottom of Form

Astfel, speranta si smerenia celui de-al doilea i-au adus adevarata viata, in timp ce mandria l-a costat scump pe primul. Greutatile vietii nu trebuie sa ne sperie si sa ne descurajeze, caci Dumnezeu vede suferinta si credinta noastra si ne va rasplati negresit. Cu speranta si rugaciune, putem trece peste orice obstacol al vietii. Insa cei a caror inima este plina de ei insisi, in care nu mai este loc si pentru Dumnezeu, adica pentru iubire, pentru speranta si incredere, aceia sfarsesc, asemenea primului graunte, in ghearele pasarii negre - diavolul.
"Dumnezeu sta impotriva celor mandri, iar celor smeriti le da har".

Sarmizegetusa

Miracolele nu există pentru oamenii ai căror ochi nu vor să vadă

Un om pasionat de vânătoare şi-a cumpărat un câine foarte deştept. Era atât de inteligent încât era singurul câine din lume care putea să meargă pe apă. Nici lui nu i-a venit să creadă când a reuşit să-l dreseze să facă asta.

Se gândea mereu ce încantaţi vor fi prietenii lui când vor vedea câinele acesta fantastic. Aşa că într-o zi şi-a invitat un prieten să meargă la vânătoare de raţe. Dupa ce au stat la pânda, au tras în nişte raţe şi omul a ordonat câinelui să alerge şi să agite raţele de pe lac ca să le poată împuşca.

Câinele a sărit imediat, a alergat pe suprafaţa apei cu talentul unui balerin, toată ziua s-a mişcat încoace şi încolo fără să se scufunde. Stăpânul era atât de încântat de câinele lui, încât se uita mereu la prietenul cu care venise aşteptând un comentariu, dar acesta nu scotea o vorba. Pe drumul spre casă n-a mai avut răbdare şi l-a intrebat dacă a observat ceva ciudat la câinele lui. Răspunsul prietenului a fost: “Da, nu ştie să înoate!”

                                                                              

Socrate si zvonurile

In Grecia antica Socrate(469-399 DC), era foarte mult laudat pentru intelepciunea lui. Intr-o zi, marele filozof s-a intalnit intamplator cu o cunostinta care alerga spre el agitat si care i-a spus: "Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studentii tai?"
"Stai o clipa," ii replica Socrate. "Inainte sa-mi spui, as vrea sa treci printr-un mic test. Se numeste Testul celor Trei."
"Trei?"
"Asa este," a continuat Socrate. "Inainte sa-mi vorbesti despre studentul meu, sa stam putin si sa testam ce ai de gand sa-mi spui.
Primul test este cel al Adevarului. Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?"
"Nu," spuse omul. "De fapt doar am auzit despre el."
"E-n regula," zise Socrate. "Asadar, in realitate, tu nu stii daca este adevarat sau nu. Acum sa incercam testul al doilea, testul Binelui.
Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?"
"Nu, dimpotriva..."
"Deci," a continuat Socrate, "vrei sa-mi ceva rau despre el, cu toate ca nu esti sigur ca este adevarat?"
Omul a dat din umeri, putin stanjenit.
Socrate a continuat. "Totusi mai poti trece testul, pentru ca exista a treia proba - filtrul Folosintei. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu imi este de folos?"
"Nu, nu chiar..."
"Ei bine," a conchis Socrate, "daca ceea ce vrei sa-mi spui nu este nici
Adevarat, nici de Bine, nici macar de Folos, atunci de ce sa-mi mai spui?"
Omul era invins si s-a rusinat.
Si astfel Socrate nu a aflat niciodata ca nevasta-sa il insela cu studentul respectiv.

Esti ceea ce privesti

de MARIA TIMUC jurnalul National, 30 iunie 2011

http://www.jurnalul.ro/opinii/editorial/esti-ceea-ce-privesti-583206.html

Unul dintre cele mai tainice principii initiatice spune ca "energia urmeaza atentia". In consecinta, acolo unde iti este atentia, iti este si... energia. Daca privim fiinta umana din acest unghi, din unghiul fascinant al "atentiei", o putem vedea ca pe un investitor. Constient sau inconstient, fiinta umana investeste energia sa in orice lucru caruia ii da atentie. Se intampla de la sine, este un dat, este un har sau o nefericire, este ceva ce se intampla, fie ca vrei sau nu, fie ca stii sau nu, fie ca esti constient sau inconstient. Natura ne-a conceput investitori, dar – pentru ca nu intelegem prea bine harul nostru – se intampla sa-l folosim distructiv. 

O femeie ii da mare atentie frumusetii sale exterioare. Are in minte trusa de machiaj, manichiurista, coaforul, rochiile, parfumurile, bijuteriile si, peste toate, banii. Ea investeste energie in actiunea de infrumusetare exterioara pe masura ce investeste atentie si invers. Ce se intampla in acest timp, in Eul femeii? Ce se intampla in mintea sa, in sentimentele sale, in trairi, in preocupari, in comportamente, in viata de zi cu zi? Energia investita prinde viata, pana acolo unde toate resorturile psihologice imprumuta vibratia preocuparii pentru frumusetea exterioara. Preocuparea predominanta a femeii devine ea insasi, devine Eul sau. Daca intr-o zi femeia ar incepe sa fie atenta la filozofie, de exemplu si filozofia ar intra in centrul atentiei sale, atunci si activitatile de zi cu zi si gandurile si sentimentele si toata fiinta sa ar suferi o schimbare radicala. Mai mult, s-ar modifica anturajul in viata de zi cu zi, preocuparile sociale si, inainte de toate, structura Eului acestei persoane. Ceea ce vreau sa spun este faptul ca noi devenim ceea ce ne intereseaza in mod esential. Eul nostru se transforma de la sine, sub puterea atentiei, a dorintei, a convingerii, a preferintei pentru ceva anume.

Daca energia urmeaza atentia noastra, ce si cine devenim noi atunci cand privim intens si cu patima raul din lume? Cine si ce devine omul care priveste doar starea conturilor, doar ineficienta orandui­rilor sociale, doar vremea rea si doar nefericita experienta omeneasca? Pe de alta parte, daca ne transformam pro­fund si inconstient in ceea ce pri­vim, ce am simti daca intr-o buna zi ne-ar preocupa stelele si frumusetea universului? Ce Eu s-ar crea in noi  daca am face din propriile minti niste faruri capabile sa vada departe, in adancurile fiintei, si nu doar la un centimetru de scara blocului sau de poarta casei? Daca "ce sunt eu" depinde de "ce privesc profund, ce ma intereseaza in mod special, ce vad in existenta", atunci cand ma simt rau, cand sunt deprimat, cand pare ca alunec si imi pierd echilibrul, cand actionez impotriva existentei si, poate, chiar impotriva firii sau a vietii mele n-as putea sa ma vindec incepand sa privesc in alta directie? Sa-mi dau seama ca privesc un tsunami si, prin aceasta, investesc energie in existenta lui? N-as putea sa aduc schimbari in Eul meu, in ceea ce am crezut ca sunt Eu, cautand o preocupare de suflet, dar atat de puternica, atat de atractiva si de fenomenala, incat sa ma poata extrage, pur si simplu, din vechile metehne, sa pot evada din vechiul Eu, din vechiul fel de a fi si, mai ales, din suferinta care l-a acompaniat? 

S-ar putea raspunde "da" acestor intrebari! O sincopa existentiala se poate anunta printr-o deprimare persistenta, printr-un blocaj sau perceptia unui blocaj. Se poate ca nimic sa nu te mai multumeasca. Se poate sa devii din cale afara de suspicios si conflictual in tine insuti. Se poate ca ceea ce vezi in lume sa te deranjeze continuu. Ar fi doar semnul distinct al faptului ca ai fost atent in mod constant, mult timp, poate si ani, intr-o directie care te-a transformat in nemultumitul, depresivul, suspiciosul sau derutatul ce esti. Ai investit energie in aceste stari, iar acum – in loc sa lupti cu ele, in loc sa doresti uciderea lor, ar trebui doar sa-ti indrepti atentia catre altceva. Daca te atrag stelele, daca iubesti muzica, daca o lectura anume te poate acapara, daca ceva iti rasuceste bucuria inlauntru ca pe-un bisturiu vindecator, atunci fii atent acolo. Cauta tot mai mult si mai mult sa fii prins, sa fii captivat, sa te inchizi in aceasta noua lume a predominantei tale preocupari, caci pe masura ce preocuparea te absoarbe, tu devii lucrul de care esti preocupat. Eul tau capata substanta, robustetea si lumina oricarui subiect care-ti atrage atentia. Gandurile, sentimentele, emotiile se infrumuseteaza pe masura ce privesti lucruri, situatii, subiecte si fiinte care-ti plac. De aceea se poate spune ca "Esti ceea ce privesti (aici «a privi» nu inseamna doar a vedea cu ochii fizici, cat mai degraba a percepe)"!

Si astea toate, pentru ca intr-o zi un nor s-a indragostit si nu s-a temut sa-si daruiasca viata acestei iubiri.

”Un tanar nor se nascuse in toiul unei mari furtuni peste Mediterana. Nici n-a avut timp sa creasca insa acolo, ca un vant puternic a impins toti norii inspre Africa. De indata ce norii au atins continentul, vremea s-a schimbat. Un soare stralucitor scanteia pe cer si, intinse sub nori, se rasfatau dunele aurii ale Saharei. Cum in desert nu ploua aproape niciodata, vantul a continuat sa impinga norii catre padurile din sud. Intre timp, asa cum se intampla si cu tinerii oameni, tanarul nor a hotarat sa-si paraseasca parintii si vechii prieteni ca sa descopere lumea. “Ce faci?” a strigat vantul. “Desertul e la fel peste tot. Intoarce-te langa ceilalti nori si o sa megem toti in Africa Centrala, unde sunt uimitori munti si arbori!” Dar tanarul nor, un rebel innnascut, a refuzat sa-l asculte si, incet, a lunecat pana a gasit o briza blanda si generoasa care i-a permis sa ajunga peste dunele aurii de nisip. Dupa multa fataiala incolo si incoace a observat ca una din dunele de nisip ii zambea. El a vazut ca duna era si ea tanara, nou formata de vantul care tocmai trecuse pe acolo. Si el s-a indragostit atunci si acolo de parul ei cel auriu. “Buna dimineata”, zise el. “Cum e viata acolo jos?” “Am tovarasia celorlaltor dune, a soarelui si a vantului si a caravanelor care trec uneori pe aici. Uneori e chiar fierbinte, dar e totusi suportabil. Cum e viata acolo sus?” “Avem si aici soare si vant dar lucrul bun e ca eu pot calatori pe cer si pot vedea multe lucruri.” “Pentru mine”, zise duna, “viata e scurta. Cand vantul se va intoarce dinspre paduri, voi disparea.” “Si asta te intristeaza?” “Ma face sa simt ca nu am un rost in viata.” “Si eu simt la fel. De indata ce alt vant va veni voi merge spre sud si ma voi transforma in ploaie; dar asta e destinul meu.” Duna a ezitat un moment, apoi a spus: “Stii tu oare ca noi in desert numim ploaia paradis?” “Nu aveam idee ca as putea fi vreodata asa de important”, zise mandru norul. “Am auzit alte dune batrane povestind despre ploaie. Ele spun ca dupa ploaie suntem acoperite cu iarba si flori. Dar eu nu voi trai niciodata asta pentru ca in desert ploua atat de rar.” A fost de data asta randul norului sa ezite. Apoi a zambit larg si a zis: “Daca vrei, as putea sa fiu acum ploaie peste tine. Stiu ca abia am ajuns aici, dar te iubesc si as vrea sa stau aici pentru totdeauna.” “Cand te-am zarit prima data pe cer, m-am indragostit si eu de tine’, zise duna. “Dar daca iti vei transforma in ploaie frumosul tau par alb, vei muri.” “Dragostea nu moare niciodata, zise norul. “Este transformata, si pe de alta parte, vreau sa-ti arat ce este paradisul.” Si el incepu sa mangaie duna cu mici picuri de ploaie, astfel incat sa stea impreuna cat mai mult, pana cand aparu un curcubeu. In ziua urmatoare micuta duna era acoperita de flori. Alti nori care treceau spre Africa au crezut ca trebuie sa fie o parte din padurea pe care o cautau si au mai scuturat niste ploaie. Douazeci de ani mai tarziu, duna fusese transformata intr-o oaza care improspata trecatorii cu umbra copacilor sai. Si astea toate, pentru ca intr-o zi un nor s-a indragostit si nu s-a temut sa-si daruiasca viata acestei iubiri.” Paulo Coelho

Alegerea pe care o faci azi zideste casa în care vei locui mâine.

Poveste preluata de pe http://quotationsfreak.wordpress.com/2011/03/04/batranul-tamplar-si-casa-sufletului/ Un batrân tâmplar se afla în pragul pensionarii. Era înca în putere de aceea patronul sau îl mai dorea la lucru în echipa sa. Cu toate acestea batrânul era hotarât sa se retraga, pentru a duce o viata mai linistita alaturi de familie.  Renunta la un salariu bunicel dar prefera linistea. Cu parere de rau pentru pierderea unui mester asa de priceput, patronul îi ceru sa mai construiasca doar o singura casa. Batrânul accepta, însa nu mai punea suflet în ceea ce facea. Chema ajutoare nepricepute si folosea scânduri nepotrivite. Si lui îi era rusine de cum arata ultima lucrare. Când în cele din urma o ispravi, patronul veni sa o vada. Îi darui tâmplarului cheia de la intrare, zicându-i: -  Aceasta este casa ta, darul meu pentru tine! Tâmplarul ramase uimit. Ce mare rusine!  Daca ar fi stiut ca îsi zideste propria casa, atunci ar fi facut-o cu totul altfel. Asa e si cu noi.  Ne construim vietile, punând în ele adeseori nu tot ceea ce e mai bun. Apoi, cu uimire, realizam ca trebuie sa traim în casa care tocmai ne-am construit-o. Daca am putea-o reface, am face-o mult diferita.  Însa nu ne putem întoarce înapoi. Ia aminte! Tu esti tâmplarul. În fiecare zi bati un cui, asezi o scândura sau ridici un perete. Viata e întocmai cum ti-o cladesti. Alegerea pe care o faci azi zideste casa în care vei locui mâine.